Am primit o carte de la elevul meu din anii Liceului teoretic Vorniceni, Ion Istrate, promoția Bacalaureat -1970. ,,Jan Tristea cu lacrimile mele”, publicată la Editura Agata, este o compoziție literară ce emană o profunzime lirică impresionantă, prin care autorul ei încercă să capteze esența unui temerar poetic, prins între dimensiunea spirituală și cea artistică. Versurile explorează teme ca: auto-observarea, creația și efortul artistic, alături de transcendența atemporală a poeziei, aspecte pe care orice cititor le deslușește, chiar de la începutul cărții, din precizările de pe pagina de gardă, pentru că-și dorește să surprindă o dinamică tensionată între inspirația mistică și confuzia generată de inabilitatea de a decodifica mesajele poetului („Râvnita mea”) sau că pune un accent pe ideea creației ca o muncă sacră, dar, în același timp, o formă de vindecare personală. El creează, mai degrabă, cu scopul de a exprima emoțiile pure, decât să urmărească structuri riguroase ale prozodiei („Lumea mea de cuvinte”). Este o lucrare cu o paletă de imagini și metafore puternice.

În cartea „Jan Tristea cu lacrimile mele”, autorul, personalitate culturală aflată în deplină maturitate, își exprimă simțămintele, trăirile și gândurile sale pe care le are față de poezie, considerând-o  „ca o formă a lacrimii, o trădătoare a simțirii  sufletești, acea formă, care, din cristalizarea relației cu transcendentul, cu Divinitatea, se condensează și picură exteriorizându-se în discurs public sau în cărți”. Refugiul din tristeți și bucurii poetul l-a găsit în poezie deoarece ”lacrimile spun adevărul trăirilor omenești” pentru că lacrima nu poate să ascundă nimic și dă pe față sentimentul intens pe care îl trăiește omul, fie bucurie(lacrimi de fericire), fie suferință, (lacrimi de durere). Atunci când lacrima exprimă cel mai profund sentiment uman și, autorul cu pricepere, scoate în evidență această simțire exteriorizată. Astfel, poezia devine o fărâmă de căutare, un ecou al setei de adevăr, de lumină și de sens. În această căutare  neobosită versul nu este doar o expresie, ci și o revelație, un izvor nesfârșit care se naște din dorul de cunoaștere a realității. În fiecare cuvânt se află nu numai zbuciumul ci și răspunsul, nu doar întrebarea ci și liniștea regăsirii.
Subiectele sunt diverse: „Tristețe de toamnă”, „Tristețea primăverii”, „Tristețea Istoriei”, „Dorul lacrimilor de salcie”, „Lacrimi de Iordan în veșnicie”, „Ii, în lacrimi”, „Se  rupe povestea și plânge stejarul”, „Ce este viața și sensul ei”, „Sensul existenței,” „Înamorat în moarte”, „Mormântul viselor mele” etc. În poemul „Tristețe de toamnă” autorul a reușit să împletească metaforele și simbolurile unei gândiri profunde stăpânită de trăirile unor fapte întâmplate și lucruri făcute în viață oferind o atmosferă nostalgică și melancolică: „Viața furată din hapsânie, cu zile amărâte/ Jeluiesc-mi moștenirea, sub cerurile mohorâte”/. Poetul simte îndemnul să valseze pe melodia funerară a toamnei: „/Frunzele-i ruginii spoiesc intens putregaiuri/, Saivane, cuibăriri părăsite astupă mucegaiuri/”. De durere dărâmă cocioabe strâmbe, nivelează mușuroaie de cârtițe trudește în miezul nopții și privește amar la stele.
În poemul „Tristețea primăverii”, poetul vede universul înconjurător într-un moment al stingerii: „Amărăciunea din iarnă a expandat dirijabil/ Cântul de ciocârlii/  își trage sufletul în văzduhul amputatelor câmpii/ Văzduhul călător va fi întunecat/ de o sterilă toamnă/ semn al unui germicid cârmuit/ un scont diletant/ neodictatorial/”.
În alte împrejurări universul este privit într-o perspectivă catastrofică”: „Gheața se topește la Poli/ Oceane și mări-n ape cresc/Insulele dispar, se-aduc  boli/ Căi și plaje cu-ncetul descresc/” („Arșița globală!”).
Sentimentul singurătății devine pentru poet o obsesie apăsătoare, fiind îndepărtat de viața umană, firească aspirând într-un fel spre ea, către colectivitate: ”printre stânci, deși singur/ m-a îmbrățișat iubirea/ strângându-mi pieptul  la piept/ fără a-i simți și firea/, printre stânci, deși singur/ am trăit să simt fiorul,/ strânsului de piept la piept,/ deși singur/, aștept magicul ceresc/ strivindu-mi viscerele iubirii”/. (”Fiorul stâncilor de dor”).
Poetul își amintește că spaima, tristețea și lacrimile le știe încă din copilărie: ”n-am uitat/ și-n tristețe cu lacrimi din Iordan/ plâng/ și voi plânge în ziua lui Ioan/.(„Lacrimi din Iordan, în veșnicie”).
Tristețea devine pe parcurs din ce în ce mai exasperată: ”de ce să plâng/ de ce lacrimile să-mi curgă/ de ce s-adun  mâhnire/ în buzunarul golit de iubire/ când pot/ cu dreapta să prind coasa/ cu stânga/ să prind o sapă largă-n buză și-ascuțită”/ („De ce să plâng…..dacă pot să merg la vot”). Uneori tristețea cotropește totul având o atmosferă de coșmar: ”se clatină plopul/ se frânge  stejarul/ se scutură frunza/ se rupe povestea din Călin,/ luna încă răsare din farmece,/ cu mărgăritare,/ (”Se rupe povestea și plânge stejarul.). În singurătate poetul este fascinat de moarte dorește să-și pregătească pătulul: „/din frunzișul auriu al codrului sfânt/, împrăștiat de nuferi,/ moarte fie-ți moartea aproape,/ ca mâine să numai fii,/ pândindu-mă la răspântii,/ cu patimă./ ”(Înamorat de moarte”).
Autorul este mereu preocupat de neglijența administrațiilor locale: „iluminatul din interior și din afară: o porcărie,/ cine își bate joc de Patrimoniul Cultural Național?/ Restaurarea cuptoarelor vechi din Centrul Istoric, o batjocură!/ Un afront la moștenirea culturală!/ Un atac  la identitatea noastră, ca români!/. („Tristețile mele”).
Folosind cuvinte-cheie, în jurul cărora gravitează un lirism de nuanță livrescă, nelipsit de ironie, autorul a reușit să transforme o materie verbală oarecare într-un discurs poetic.

În concluzie, totul, din această carte, pune în lumină o operă poetică intensă, marcată de o introspecție adâncă și de o viziune artistică matură. Autorul explorează o gamă largă de teme umane fundamentale, precum tristețea, singurătatea, moartea, creația și relația cu divinul, consolidând legătura dintre poezie și viața interioară a omului. Mă opresc la câteva observații cheie cu care am descifrat:
Poezia ca lacrimă a sufletului, prin care Ion Istrate consideră poezia o „formă a lacrimii”, o expresie sinceră a simțămintelor profunde, legată de transcendență și de divin. Prin această perspectivă, poezia devine mai mult decât o creație literară – devine un act de exteriorizare a esenței umane.
Tematica diversă, pe care o descoperim în fiecare titlu evocat, care reflectă o preocupare specifică pentru aspectele emoționale, filosofice și sociale ale existenței. De exemplu, „Tristețea istoriei” aduce un ecou al suferinței colective, în timp ce „Lacrimi de Iordan în veșnicie” sugerează o legătură spirituală profundă.
Întrepătrunderea lirismului și simbolismului. Fie că e vorba de imagini precum „frunzele ruginii” sau de contraste poetice („frunzișul auriu” și „mucegaiuri”), simbolurile sunt utilizate pentru a da greutate și substanță emoțională poeziei. Atmosfera melancolică și melodia interioară sunt dominante.
Conștiința socială. Autorul nu se oprește doar la reflecția personală, ci subliniază și neglijența administrațiilor locale, marcând o preocupare pentru identitatea și moștenirea culturală a comunității.
Fascinația pentru moarte și singurătate. Aceste teme revin cu o intensitate copleșitoare, dar sunt juxtapuse cu aspirația spre înțelegerea sensului existenței și împăcarea cu sine însuși.
,,Jan Tristea cu lacrimile mele” este o carte al cărei conținut scoate în evidență complexitatea unui act de creație și bogăția tematică, unde ni se arată că Poezia devine un mijloc de investigare a sufletului și a lumii, o căutare continuă a adevărului și un refugiu din suferințele și bucuriile existenței noastre.