Considerat ca o acţiune generatoare de distracţie sau ca o „spontaneitate spontană”  (E.E. Geissler, Mijloace de educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p.195), jocul didactic poate deveni o metodă atractivă atât pentru elevii de la nivelul gimnazial, cât şi liceal. Utilizând jocul în activitatea didactică, am constatat că elevii sunt mai activi şi îşi însuşesc cu mai multă uşurinţă informaţiile transmise, dacă sunt folosite diferite tipuri de jocuri. În funcţie de tema şi tipul lecţiei, utilizez jocul atât în orele de literatură, cât şi în orele de gramatică.

Jocul figurilor de stil este un procedeu care contribuie la dezvoltarea imaginaţiei, a capacităţilor creative, a proceselor gândirii. Am utilizat această metodă pentru identificarea figurilor de stil la clasa aVIa necesare pentru interpretarea pastelului „Miezul iernei” de Vasile Alecsandri. Am propus elevilor termeni-cheie din poezie, cum ar fi: ger, zăpada, văzduhul, cerul, luna, stele, crivăţul, cerându-le să atribuie acestor cuvinte însuşiri neobişnuite, creând imagini inedite, anticipând lectura pastelului.

Elevii au dat exemple de construcţii originale: ger năprasnic, zăpada argintie, vâzduhul aruncă săgeţi de diamant, cerul alb ca cristalul, luna veghează bolta întunecată, stelele au încremenit, crivăţul suflă cu putere. După lectura textului, elevii selectează imaginile în componenţa cărora intră cuvintele pe care le-au folosit anterior: „ger amar, cumplit”, „zăpada cristalină”, „vâzduhul scânteios”, cerul pare oţelit”, „raza lunii”, „mii de stele argintii (…) ard ca veşnice făclii”, „crivăţul pătrunde scoţând note-ngrozitoare”. Am adresat elevilor întrebări ca „Au fost construcţiile voastre apropiate celor utilizate de autor?”, „Ce asemănări şi ce deosebiri există între construcţiile voastre şi cele utilizate de autor?”. Astfel, am introdus elevii în lumea pastelului, continuând cu interpretarea figurilor de stil.

Jocurile de creaţie sunt prezente chiar în manualele alternative.

În manualul pentru clasa a VI-a de la editura Humanitas, fiecare unitate de învăţare conţine rubrica „Învăţaţi jucându-vă!” în care sunt incluse diferite exerciţii sub forma unor jocuri realizate fie individual, cât şi pe echipe. De exemplu, pentru argmentarea unui punct de vedere se poate folosi jocul propus de manual:
„Alcătuiţi grupe de câte patru elevi. Câte un elev din fiecare grupă să-şi exprime şi să-şi argumenteze opinia în legătură cu unul dintre subiectele următoare: un film văzut recent, un traseu turistic, un videoclip, un coleg.”

Un joc didactic folosit ca metodă de consolidare a cunoştinţelor dobândite, după predarea basmului este „Să inventăm o poveste (oral)”. Mai întâi, profesorul sistematizează – oral – cu ajutorul elevilor şi al schemelor / notiţelor din caiet, portofoliu, fişe de lucru caracteristicile basmului, ca specie epică, apoi enunţă regulile jocului: pe rând, fiecare elev va construi unul sau cel mult două enunţuri, legate logic între ele, astfel încât să întocmească un nou basm. Spre exemplu, primul elev va spune o formulă iniţială specifică basmelor (A fost odată…). Al doilea va propune o expoziţiune, de pildă: Într-o ţară foarte, foarte îndepărtată trăia un împărat mare şi foarte priceput în arta războaielor… Al treilea elev trebuie să continue povestea şi tot aşa, urmărind un fir epic logic, construit ad-hoc. Ultimul elev va trebui să încheie basmul cu formula specifică. E bine ca elevii să stea cu faţa unii la alţii, astfel încât să poată urmări evoluţia basmului. De asemenea, am folosit o altă strategie didactică pentru dezvoltarea creativităţii elevilor. Le-am solicitat copiilor să realizeze fiecare un desen cât mai frumos, fără a stabili o temă. Fiecare elev a aşezat desenul pe un panou, astfel încât toţi elevii să privească toate desenele realizate în clasă. Fiecare s-a gândit la o poveste în care să folosească cel puţin cinci dintre desenele afişate. Din cauza timpului limitat, poveştile au fost prezentate oral, copiii din clasa a V-a fiind încântaţi de o astfel de activitate ce le-a dat posibilitatea să-şi manifeste creativitatea.

Din categoria tehnicilor de stimulare a creativităţii, am utilizat dramatizările, jocurile de rol, compunere   de  poezii, completare de rebusuri,  schimbarea  finalului  unui  text, utilizarea  de   expresii neobişnuite, completarea unor  rime,  realizarea de dialoguri, prilej cu care  elevii au  fost  puşi  în  situaţii  imprevizibile, fiind nevoiţi să apeleze la fantezia şi imaginaţia lor. De exemplu:

• un dialog între un înger şi un copil;
• o descriere a unui peisaj montan sau a unui apus de soare;
• un dialog între un copil şi un extraterestru.

Jocul de rol este o metodă antrenantă şi atractivă, fiind preferată de elevi. Este folosită în activităţile de literatură, ajuându-i pe elevi să înţeleagă mult mai bine modul de a gândi al personajului, relaţia cu celelalte personaje. În „Didactica modernă” de M. Ionescu şi I. Radu, jocul de rol presupune anumite etape (Miron Ionescu, Ioan Radu, Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006.):

• Identificarea situaţiei interumane;
• Pregătirea grupului în vederea utilizării jocului de rol;
• Discutarea scenariului, stabilirea personajelor, a rolurilor şi a observaţiilor;
• Interpretarea rolurilor, desfăşurarea jocului de rol;
• Analiza jocului de rol (intervievarea actorilor, analiza conţinutului, analiza modului de interpretare a rolurilor, intervievarea observatorilor).

Pentru a înţelege trăsăturile comediei, am folosit jocul de rol la clasa a VIII-a, organizând clasa în patru grupe, fiecare având un fragment de interpretat din comedia „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale.

Dramatizarea este o variantă a jocului de rol, fiind utilizate mijloace şi procedee specifice artei dramatice. Această metodă poate fi utilizată atât la nivel gimnazial, cât şi la nivel liceal, putând fi dramatizat un fragment literar sau o specie literară. Am utilizat de multe ori dramatizarea în studierea fabulei „Câinele şi căţelul” de Grigore Alexandrescu, a nuvelei „Două loturi” de I.L.Caragiale sau a schiţei „Vizită” de I.L.Caragiale. la nivel gimnazial, elevii trăiesc cu mai multă intensitate lumea fascinantă a operei literare, reţin cu mai multă uşurinţă faptele prezentate, considerând conflictele personajului ca şi cum ar fi ale lor. Dezavantajul acestei metode este faptul că necesită un timp îndelungat spre deosebire de celelalte metode care sunt folosite pentru interpretarea operei literare.

Procesul literar este considerat o variantă a dramatizării unor fragmente literare şi chiar a unei opere întregi. Acesta este considerat ca o „dezbatere problematizată a universului unei opere literare, în care elevii se antrenează ca inculpaţi, acuzatori sau apărători ai destinelor personajelor respective”  (Constantin Parfene,  Literatura în şcoală, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1997)