Primit pentru publicare: 18 aug.2016
Autor: Prof. D-r Cătălina CONSTANTINOVICI
Publicat: 19 aug. 2016
Redactor: Cezara ROMAN
Editor: Ion ISTRATE

Jubileu: 135 de ani cu și despre ENESCU

La 135 de ani de la nașterea muzicianului George Enescu la Liveni, județul Botoșani, se cuvine să-i aducem un modest omagiu. Vă propun să ne amintim de Enescu în această zi din două perspective: una creată de cei care l-au văzut, l-au observat și l-au admirat[1]; cealaltă izvorâtă din eul compozitorului[2].

Despre Enescu

Poposind în rândul scriitorilor, amintim câteva gânduri scrise de George Coșbuc, Alexandru Vlahuță, Liviu Rebreanu:

„Micul violonist Enescu a dat un concert la Ateneu, întovărășit de profesorul din Viena, Helmesberger. Enescu e numai de 13 ani și e absolvent laureat al conservatorului din Viena. Toată lumea a rămas uimită de talentele muzicale ale acestui copil: cîntă pe vioară ca un adevărat maestru. Dacă va trăi, va deveni cel mai bun cîntăreț pe vioară în Europa.” (George Coșbuc, 1894)

„Aseară am fost la Ateneu: concert, Enescu făcînd ce vrea cu vioara, șoptind, suspinînd, plîngînd, rîzînd.” (Al. Vlahuță, 1909)

„(…) George Enescu reprezintă în fața lumii sufletul românesc în tot ce are el mai curat și mai înălțător. Sute de mii de oameni de pe suprafața pămîntului, care iubesc pe Enescu, nu se poate să nu cuprindă în aceeași iubire și poporul și țara care a dăruit lumii pe Enescu.” (Liviu Rebreanu, 1931)

„La Luchian” este poezia în care Vasile Nicolescu scrie câteva versuri despre binecunoscuta întâlnire a pictorului cu Enescu:

«(…) Tăcu vioara. Glasu-i se prelinse
cu dăruirea flacărei ce moare
suind în slavă patima-i nestinsă…

Intima umbră-n noapte călătoare
cu pașii lini către bolnav se-nclină
șoptind încet cu-adîncă-nfiorare:
„Enescu sînt!”

Cînd se făcu lumină
cu lacrimile încă în privire
Luchian trăia suprema fericire.»

Muzicienii și-au exprimat dintotdeauna admirația către cel care le-a deschis noi orizonturi de creație, de interpretare, de viață. Extragem câteva fragmente din textele semnate  de compozitorii Paul Constantinescu, Mihail Andricu, Mihail Jora, Pascal Bentoiu, violonistul și dirijorul Yehudi Menuhin, elevul lui Enescu, și dirijorul George Georgescu:

„(…) O dată cu tălmăcirea vie a monumentelor muzicale, George Enescu strecoară ceva și din firea pămîntului care l-a născut, ceva din sufletul țăranului din Livenii Dorohoiului. Mai întîi, străinul se miră, apoi fluieră cîntecul și află că există pe pămînt un colț de lume dăruit și el cu puteri de viață nouă și proaspătă.” (Paul Constantinescu, 1955)

„L-am cunoscut pe Enescu aproape 40 de ani și cred că nu greșesc dacă afirm că primele impresii ce mi le-a prilejuit ca om și artist, au fost modestia și perseverența în muncă. (…)” (Mihail Andricu, 1955)

„N-am întîlnit niciunde, în zecile de concerte în care am dirijat lucrările marelui nostru Enescu, un public care să nu le înțeleagă dintr-odată, de la prima audiție.” (George Georgescu, 1955)

„Ne-am obișnuit să spunem că Enescu a fost un artist de geniu. Aceasta este adevărat, desigur. Dar el a fost totodată o personalitate autentică, legat de oameni și de societate. Noblețea figurii sale stă tocmai în unirea acestor două aspecte, care nu totdeauna se implică reciproc.” (Mihail Jora, 1961)

„Ca profesor, Enescu a înțeles perfect cele trei probleme ale pedagogiei: de unde să înceapă, unde să se oprească și cum să explice ceea ce s-a întîmplat între timp. El abunda în aluzii estetice care serveau drept repere.” (Yehudi Menuhin, 1965)

„(…) Enescu realizează pe planul muzicii europene unul din acele momente fericite de concentrare asupra substanței, asupra conținutului (…)”. (Pascal Bentoiu, 1966)

Păreri cu privire la omul Enescu ori la creația sa, interpretarea sa, au fost exprimate de mai multe ori și de personalități botoșănene. Istoricul Nicolae Iorga semnala în articolul intitulat „Triumful lui G. Enescu” accentele ce provin din zona noastră[3] și se regăsesc în opera sa Oedipe:

„Reprezentarea la Opera din Paris a lui Oedip, pe care am auzit-o cu emoție, simultaneu, prin emisiunea radiodifuziunii, înseamnă, înaintea unui public ca acela, triumful unei lungi și strălucite cariere.” (Nicolae Iorga, 1936).

Cunoscutul critic muzical Emanoil Ciomac surprinde chipul lui Enescu[4], menționând:

”Deținem două documente extraordinare pentru înfățișarea fizică și morală a lui George Enescu în ultimii 10 ani: bustul sculptorului Anghel, lucrat după modelul viu, chiar în casa maestrului, în timpul audițiilor. Unul dintre ele, în bronz, e la Muzeul Palatului, un altul, în ghips, la Uniunea compozitorilor, iar o replică mărită, având o parte din trup cu brațele lungi, căzute în jos, sculptată într-un masiv de piatră, în grădina Ateneului.

Al doilea document este o fotografie de amator, luată din întâmplare, de la distanță, în timpul unei repetiții, într-o sală din vreuna din capitalele apusene. George Enescu e surprins pe estradă, în timpul execuției, absorbit în cîntul său pe vioara cu care se contopea.” (Emanoil Ciomac, 1954)

Cu Enescu

Dacă doriți să-l cunoașteți pe Enescu, așa cum a fost, vă invit să citiți Amintirile lui George Enescu consemnate de Bernard Gavoty. Într-un volum în care sunt prezentate mai multe capitole, ce fac referire la copilăria sa, la vremurile grele, ori cum și-a trăit viața la Viena, în Paris, sau destăinuind povestea Oedipe-ului, „cea mai dragă” lucrare a sa, se regăsesc opiniile sale despre chemarea către muzică. Din această parte, am selectat câteva impresii enesciene:

„Muzica face parte din primele mele amintiri; nu au existat niciodată hotare între mine și arta mea. Cred că gîndirea, pulsația, viața mi-au fost totdeauna împletite cu muzica[5].”

„Ce greșeală este să crezi că un copil, pentru că e mic, poartă în sine numai visuri minuscule[6].”

„Iată aci o optime gata să-și ia zborul datorită unei frumoase perechi de aripioare… O, ce ciudat diez cu două piciorușe… Iar despre acest grup de opt treizecidoimi, trebuie să mărturisesc că aduce cu un gîndac. Un copil trăind la țară redă ceea ce vede în jur: flori, insecte, animale[7].”

Voi finaliza această pledoarie, completând cele scrise mai sus cu un îndemn, semnat de Enescu:

„Fii dumneata însuți. Nu trăi cu teama că vecinul îți este sau nu superior. Dacă ai ceva de spus, spune așa cum poți – și va fi bine! Dacă n-ai nimic de spus, atunci taci – nici asta nu va fi rău![8].”

Bibliografie:
1.Gînduri închinate lui Enescu, antologie, text stabilit și note de Victor Crăciun și Petre Condrea, Comitetul pentru Cultură și Artă al Județului Botoșani, 1970;
2.Gavoty, Bernard, Amintirile lui George Enescu, traducere din limba franceză de Romeo Drăghici și Nicolae Bilciurescu, București, Editura Muzicală, 1982.

Note:
[1] Gînduri închinate lui Enescu, antologie, text stabilit și note de Victor Crăciun și Petre Condrea, Comitetul pentru Cultură și Artă al Județului Botoșani, 1970;
[2] Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, traducere din limba franceză de Romeo Drăghici și Nicolae Bilciurescu, Editura Muzicală, București, 1982;
[3] „De la noi solemnitatea care se găsește atavic în sufletul celui născut pe plaiurile vechii Moldove eroice, acea maiestate calmă ca a biruitorilor voievozi; de la noi pietatea adîncă și discretă ca a acelorași domni înălțători de sfinte lăcașuri, cu adînc de umbră și pace șoptită a rugăciunilor de noapte tîrzie; de la noi duioșia, plînsetele de fluier în amurguri dumnezeiești de blînde și mai ales de la noi acea strămoșească măsură, acea înfrîngere a tot ce strigă, țipă și urlă în alte inspirații naționale, acea oprire de la orice gest care trece de la o margine instinctiv întinsă în fața oricărei manifestații sufletești, care, ca să fie sinceră, nu trebuie să iasă din misterul intimității celei mai desăvîrșite.”, Gînduri închinate lui Enescu…,p. 73;
[4] Emanoil Ciomac, Siluete, înfățișări, efigii…, în Gînduri închinate lui Enescu…, pp. 230-231;
[5] Bernard Gavoty, op. cit., p. 26;
[6] Ibidem, p. 30;
[7] Ibidem, pp. 30-31;
[8] Ibidem, p. 100.