Primit pentru publicare: 22 febr.2015.
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef la Rev. Luceafărul.
Publicat: 22 febr.2015.

JUSTIN DUMITRU, POETUL CARE SE RISIPEŞTE ÎN AFARĂ

            Contrar uzanţelor, cronica aceasta debutează prin cîteva versuri din poezia “pe scurt alexandrei”: “m-a întrebat: “de ce scrii în felul ăsta?” / crezi că cineva e interesat de angoasele tale / adolescentine, ai doar optişpe ani şi vrei să concepi / planuri prosteşti de salvare a rămăşiţilor societăţii. / scrie-mi un poem de dragoste, te rog, unul care să mă / excite, fă-o în stilul lui cummings, stau aici şi / îmi citeşti încruntat, înţelege, nimic nou sub soare. / strada ascunde aceleaşi feţe palide, aceeaşi clauni / senili fixaţi în repertorii frenetice. / renunţă la seriozitate, cine devine prea serios / umblă cu moartea de mână, învaţă să o preţuiască. / poţi să scrii altfel, justin? măcar o dată? / „pot, dar nu vreau” i-am răspuns. / „bine atunci am să plec”. eşti fad.”

            Nu! Justin Dumitru nu este un poet fad chiar dacă scrie de undeva, din miezul realităţii a cărei sâmbure e din ce în ce mai tare, nelăsând firavul germene al poetului să iasă la lumină şi să-şi desăvârşească menirea. Chiar spune undeva poetul: „apreciez evoluţia tehnologică până acolo unde nu perturbă intonaţia biologică şi ondulaţia firească”. El îşi are viaţa lui interioară grefată pe idei, gânduri şi observaţii şi pe care n-ar dori să le comunice în şoaptă: „… vreau o poezie ca un / ghepard reflectat în iazurile sticloase care adapă culminaţia. / vreau o poezie ca un corn de rinocer învelit în mătase / fină. vreau o poezie ca o katană scoasă din teaca raţiunii. / vreau o poezie care să termine totul, să tragă ultimul glonţ, / să apese ultimul buton, să detoneze ultimul cuvânt mincinos / de pe limba oficială a discordiei, vreau o poezie ca un cleşte/ să scoată rând pe rând dinţii zâmbăreţilor care machiază / amărăciunea şi pledează nevinovaţi.” ( „ & fermentare hallelujah”).

            Displăcându-i atitudinile de conservare a eului, el încearcă să rămână consecvent unui principiu: de a nu fi numai al lui, ci al tuturor. Psihologic vorbind, Justin Dumitru nu-şi caută bucuria doar în simţuri, ci şi în adevăr. Cum simţurile sunt dominate de influenţele unui globalism feroce, totul se reduce la un inactivism aproape declarat, în care, totuşi, nu se poate închide datorită ultimelor zvârcoliri ale civismului care i-a mai rămas: „sunt un artist desăvârşit, ardeţi covorul roşu, eu vreau un covor / monetar care să-mi gâdile tălpile. arta mea e un dans / pe cărbuni încinşi, e sitcomul de duminică seară. / ţineţi-vă bine! în seara asta am pregătit ceva cu totul / şi cu totul deosebit. aveţi popcorn, energizante şi urlete de leu. / fiţi naturali de urbani în preajma mea!cei care nu tezistă sunt demni / de împuşcat. urbanizaţi-vă! lobotomizaţi-vă! intraţi în rândurile / societăţii roz şi pufoase. ăsta e jocul secolului următor. nu lăsaţi să / ţâşnească mila din oceanul de ură. fiţi fiare libere, excitate. şi mândre / din sângele artistului vostru.” ( „moartea îţi cere autografe”)

            Oricât s-ar strădui să se detaşeze, şi tentative există, realitatea îl îmbracă cu imagini precum iedera un zid, poetului rămânându-i să strige de undeva, din străfundurile propriei filosofii: „poezia a făcut totul pentru mine, eu nu am făcut nimic / pentru ea, nu am făcut-o să strălucească. am decorat-o / cu spinii realităţii sumbre şi am picurat peste. / fiecare poem o lacrimă. eram un copil revoltat care / scria poeme pe trotuar şi nu îmi păsau că erau / şterse şi călcate în picioare. câţiva copii de la / blocurile sărrăcăcioase se strângeau în jurul lor şi / gâdilau cuvintele agresive, se jucau cu ele ca un / prădător relaxat înainte să strivească orice şansă / de supravieţuire din ochii pradei. ei puteau dresa / limbajul belicos al morţii…”  ( „enjoy!”).

            Poezia acestei plachete („black aphrodisiac”, Editura „Tracus Arte”, Bucureşti, 2014, 28 de poezii) este una a alunecării, impuse poetului de fenomenul de planetarizare. Deşi scos din circuitul normal, Justin Dumitru are metode de redresare şi de evitare a prăbuşirii: eul nedus la narcisism, reţinerea în folosirea cuvintelor direct-sexuale, „calmul” răzvrătirii, limbajul bine dozat şi controlat, momentele erotice nedegradante şi marele grad de intelectualism dat de abundenţa cuvintelor şi sintagmelor în limbi străine, cu precădere engleza, îl scot din tagma milenariştilor (generaţia 2000 a lui Komartin sau Sociu) şi-l aşează cu un pas mare în cea a miserupiştilor (generaţia 2010 a lui Federeac). Fiindcă numai un miserupist poate să-şi încheie primul său volum cu următoarele versuri: „am renunţat la poezie şi totul s-a dus dracu. / am devenit vulnerabil. / în ultimii doi ani poezia a fost mâncarea, / somnul, antidepresivele, crucifixul sculptat / dintr-o ramură a copacului din bahrain. / batista de hârtie în care am plâns cuvinte / ascuţite. / am cusut de hârtia imaculată cei / mai groaznici monştri. dar când scriam totul / era roz. pielea mea era roz, părul meu era roz, / până şi chiloţii mei erau roz, parcă intram în / lacul hillier de fiecare dată când scriam” ( „poet laureate of skid row”).

            În speranţa că nu va abandona poezia, fie şi numai pentru versuri ca acestea: „ne vom lipi lacrimile şi zâmbetele / ca pe nişte abţibilduri cu fluturi, unul de / obrazul celuilalt”(„love eCard”); „oraşul e un cimitir / cu flori care putrezesc unele peste altele” („enjoy!”); „un poet vorbeşte atunci când alţii nu mai au / nimic de spus, când mulţimile şi-au prins limbile în / hârtia de muşte a resemnării” („enjoy!”); „vom ieşi în stradă ca nişte umbre diafane. / să ne hrănim şi ne recompunem unul pe altul” („& fermentare hallelujah”), Justin Dumitru va continua să se risipească atom cu atom în înconjurul pe care-l vrea perfect.

Georgică Manole