Autor: © Ionuț ȚENE
Foto: Ionuț Țene; © Ionuț Țene (Arhiva personală), Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.
Agata ® 1994 – 2024 ; Format Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Despre Kosovo știm cei mai mulți din mijloacele mass-media că este o provincie, pe care sârbii au considerat-o leagănui spiritului și statului lor și că aici s-a desfășurat o celebră bătălie pe care cneazul Lazăr se pare că a pierdut-o în 1389 în fața sultanului turc Murad I, care a căzut asasinat de sârbul Miloš Obilić. Deși cu rezultat incert, bătălia de pe Câmpul Mierlei a readus inițiativa otomanilor împotriva Serbiei și la cucerirea Kosovo, care nu era provincie slavă la origini, ci locuită de păstorii valahi în ce mai mare parte. Sute de ani de stăpânire romană peste o populație traco-ilirică a dus la nașterea românilor, numiți valahi de către cronicile străine. Kosovo era un ținut străbătut de ape repezi și de către turmele de oi ale valahilor și se consemnau la începutul evului mediu numeroase sate de valahi. Era un ținut originar al traco-geților și ilirilor romanizați. Erau conștienți de ”limba părintească”, cum scriau cronicile bizantine. Cu mult înainte de bătălia de la Kosovo Polje, actele sârbești de după regele Ștefan I (1196-1227) pomenesc în Kosovo, pe vlahi, ca fiind împărțiți în două categorii distincte, cu drepturi diferite: voinicii (mai privilegiați) și călătorii (asociați cu țăranii dependenți). Este evident că valahii numiți așa de slavi și germani erau autohtoni în Balcani, ocupându-se cu păstoritul, agricultura și comerțul pe fosta Via Egnația. Valahii din Kosovo, prin limbă și obiceiurile comune, erau în permanentă corelare cu frații de sânge și grai din Carpați sau Pind. Această conștiință comună și de locuire în Kosovo durează până în secolul XX. În epoca modernă, vlahii mai apar și cu alte denumiri în documentele sârbești: cei dintre Prziren și Pec – primikjur; alții se numeau celnic (căpetenie). Inspectorul și administratorul școlilor și bisericii române din Turcia, Lazăr Duma, menționa în vilaetul Kosovo, în 17 octombrie 1906, existența a 7 școli cu 247 de elevi; numărul aromânilor era de circa 4340 locuitori. Astazi, aromânii locuiesc în orașe ca Mitrovița, Priștina (cu peste 1000 de aromâni), în Prizren (Priștina) dar și în alte sate. În districtul Toplica au fost număraţi în 1921: 143 de „vlahi”, în actuala regiune Kosovo şi Metohia (fostele districte Zvečane, Kosovo şi Metohia) au fost numărați 88, respectiv 178 și 61 de vlahi. (vezi pagina de facebook – Aromânii, istorii și origini).

Kosovo este o regiune geografică deal-munte propice păstoritului, pe un spațiu de circa 11.000 km2, cu ape bogate și un climat temperat cu influențe mediteranene în văi. Înconjurat de munți înalți cu vârfuri până la 2500 metri Kosovo este raiul transhumanției pentru valahi. Provincia în sine e pe un platou delurit la 700 m deasupra nivelului mării. În vremea Bizanțului, provincia Kosovo era locuită masiv de vlahi și apoi de către slavi și albanezi. Retragerea Romei a lăsat o populație localnică traco-geto-dacă, care vorbea o limbă originală, un amestec lingvistic al localnicilor autohtoni, cu expresii și cuvinte din latina fostului imperiu roman prăbușit. Și în Kosovo ca în toată Peninsula Balcanică și la nord de Dunăre, limba proto-română era deja în secolul VII o limbă conturată, care s-a dezvoltat oarecum unitar până în secolul XII pe un areal larg est și central – european, când odată cu secolul XIII se diferențiază treptat între autohtonii din sudul – Dunării față de cei din nordul-Dunării, deși ca trunchi etnico-lingvistic populațiile autohtone sunt parte a aceluiași popor: românii, numiți vlahi de cronicile slavo-germane și maghiare. Valahii din Kosovo se pare că au fost alături de cnezii sârbi care s-au revoltat împotriva Bizanțului, atunci când s-a proclamat Serbia în zona Zeta din Muntenegru de astăzi. Ștefan Vojislav s-a revoltat împotriva Bizanțului (1035-1042). Independența Serbiei nu a durat mult, anul 1149, cade sub stăpânirea Bizanțului. Mai târziu, Ștefan Nemanjia se ridică din Rascia și proclamă Serbia independentă. În timpul lui Ștefan IV Dușan (1331 – 1355) Serbia cucerește total Kosovo și Albania. Vlahii trec de partea cneazului sârb, care se încoronează țar la Skopje în 1346. El emite un cod de legi numit ”Zakonik” în anul 1349, bazat pe cutumele locale, sârbe, valahe și bizantine. Interesant că pentru locuitorii valahi ai țaratului face legi separate, așa numitul ”vlahon” sau cunoscută Jus Valachicum, ceea ce dovedește că valahii erau numeroși în Kosovo, Albania și nordul Macedoniei, și aveau o organizare social-adminsitrativă proprie. Arhonții valahi din Balcani erau renumiți ca adversari ai Bizanțului. Valahii își dezvoltă centre economice și religioase la Prizren și Vranje, la granița cu Kosovo de azi. (Valentin Băluțoiu, Istoria românilor din sudul Dunării, Ed. Enciclopedică și Pedagogică, București, 2012, pp. 45-56). Despre ultimele zile ale împăratului sârb nu se cunosc prea multe. A murit subit duminică 20 decembrie 1355 şi a fost înmormântat în ctitoria sa, mănăstirea Sfiinţilor Arhangheli lângă Prizren, puternic centru religios al valahilor, recunoscut așa în epocă. Să fi avut o empatie pentru valahi țarul sârb de a dorit să fie înmormântat în mijlocul lor? Dar cel mai interesant este de observat că, din punct de vedere religios, valahii erau protejați de Serbia medievală în ascensiune.

În secolul XIII, conform documentelor epocii valahii erau stăpânii provinciei ca număr de populație, forță economică și expresie religioasă. După un timp, Bizanțul preia Kosovo de la sârbi și încearcă să-i atragă pe valahi. Din 1214 în timpul regelui sârb Ștefan I (1196-1227), fratele Sfântului Sava – primul arhiepiscop sârb, Episcopia de Prizren este inclusă în Biserica Ortodoxă Sârbă până la căderea regatului sub turci pe 21 iunie 1455. Regele sârb Ștefan I hotărăște ca toși valahii din Serbia să depindă pe viitor de arhiepiscopul de Jica. Între anii 1309-1316, în diploma de danie a regelui Uroș Milutin se amintește de biserica Sf. Nichita din Banja, în districtul Skoplje, ”cu satele și cu oamenii si vlahii”. În alt hrisov, datat de Novakovici la 1308 se amintește de un ”catun de vlahi”. Se pomenesc și vlahii din împrejurimile Skopljei. (Silviu Dragomir – Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu, Editura Academiei RPR, 1959, București, p. 22). Sârbii îi copiaseră astfel pe bizantini, atunci când au hotărât în 1020, la porunca împăratului Vasile al II-lea, care oferise arhiepiscopului de Ohrida jurisdicția asupra tuturor valahilor din Bulgaria. Regele sârb dă o ”Diplomă” prin care acordă Mănăstirii Jica, sate și moșii. Mai mult, vlahii care au contribuit la ridicarea mănăstirii având obligația de a-i plăti o dare anuală. Actul regelui sârb Ștefan Milutin din 1313 – 1318 în favoarea mănăstirii Banja (la nord de Mitrovița kosovară) înregistrază prima data legea valahilor: ”Să nu aibă de plătit dijma cea mare, ci numai pe cea mica, adică în fiecare an o oaie cu mielul ei și o a doua, stearpă din cincizeci…(…) Iar voinicii (voinik) care nu trebuie să toarcă lâna pentru mănăstire, să dea haine, și atât voinicului cât și călătorul (kielator) vor trebui să ducă turmele la păscut și să tundă lâna, iar voinicul îi va păzi pe ciobani…” Vlahii oferiți mănăstirii Banja locuiau în șase cătune, termen folosit doar în sudul Sârbiei de la ”cătun” nume daco-roman, la slavi se folosește slavul ”selo” (sat). Diferențierea socială era clară ”voinicii”, grup social privilegiat și ”călătorii” (kielatorii) un fel de țărani dependent. ”Călătorul” erau țăranii valahii poposiți mai târziu în Kosovo față de valahii voinici – autohtoni? Documentele sârbe de la începutul secolului XIV amintesc de liderii valahilor numiți ”primikjur” și ”celnic”, între Prizren și Pec. Specialiștii cred că slujbele în mitropolia de Prezren se ținea în limba autohtonilor, adică a valahilor, care au păstrat cuvintele legate de credință din limba latină. Cronicile vorbesc că valahii din armata cneazului sîrnb Lazăr de la bătălia de la Câmpia Mierlei nu erau trupe trimise de Mircea cel Bătrân, cum au crezut istoricii români, ci vlahi localnici din Kosovo. Valahii erau recunoscuți în epoca medievală ca buni luptători, iar economic etimonul de păstor a devenit în limba slavă sinonim cu numele de valah. La 1389, pe Câmpia Mierlei, sârbul Miloš Obilić l-a ucis cu pumnalul pe sultanul Murad I. Referitor la acest personaj profesorul de la Universitatea din Priștina iugoslavă, cunoscutul istoric Latif Nulaku susținea la un congres din 1974 că Obilić nu era sârb, ci valah. Profesorul universitar Latif Nulaku a prezentat lucrarea ”Zur Toponymie des Kosovo” la Congresul Internațional de studii sud-est europene de la București din septembrie 1974 numele Obilić provine din etimologia cuvântului românesc/valah ”kopil” de unde toponimele ”kopilje” sau ”Kopilova Brda”. Cuvântul ”obilici” vine din albanezul ”kopilici”, care provine din cuvântul românesc ”kopil”. De altfel, istoricii sârbi recunosc sârbizarea valahilor din Kosovo și a toponimiei: Vlahinja, Vlahja sau Vllahinja. Deci eroul sârb, care l-a ucis pe sultanul Murad I la Kosovo Polje, a fost românul sau valahul Mihai Copilu, conform istoricului din Priștina. Să mai menționăm că în această regiune se află muntele Vlahinita, loc de pășunat al valahilor. De asemenea, omul de știință englez Edward Brown călătorind la 1668 în Kosovo era uimit de numărul mare al valahilor din Kosovo, fapt ce confirmă originaritatea acestora. (Tănase Bujduveanu, Aromânii din Kosovo, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2010, pp. 13 -22).

Alt englez, istoricul Noel Malcolm susține o teorie interesantă privind vlahii. El arată că trunchiul etnic al acestui popor este sud-dunărean. Istoricul britanic recunoaște că ”după cum sugerează acest nume, vlahii sunt strâns legați de români: cele două limbi ale lor (care, cu puțină practică, se înțeleg reciproc) s-au separat abia în secolul al IX-lea sau al X-lea. În timp ce istoricii români au încercat să susțină că vorbitorii de limbă română au trăit întotdeauna pe teritoriul României (originar, se spune, din triburile dacilor romanizate și/sau legionarii romani), există dovezi convingătoare care arată că românii -vorbitorii făceau inițial parte din aceeași populație ca și vlahii, a căror limbă și mod de viață s-au dezvoltat undeva la sud de Dunăre. Abia în secolul al XII-lea s-au mutat primii vorbitori de română spre nord pe teritoriul românesc.” (Noel Malcolm’s Kosovo, a short history (Macmilan, Londra, 1998, p. 22-40) Istoricul britanic subliniază indirect teoriile roesleriene, ceea ce nu este în concordanță cu adevărul istoric. Românii numiți de străini ca vlahi trăiau de la începuturile originare pe teritoriul carpato-danubiano-pontic, formându-se din simbioza traco-iliro-geto-dacă și romană. De asemenea, nu există o atestare documentară a unei emigrări din sudul Dunării spre nordul fluviului și spre Carpați. Vlahii erau autohtoni în fosta Dacia romană, dar și la sud de Dunăre sau în Pind. Ei erau frați de sânge, grai și spiritualitate cu cei din Kosovo sau din Epir. Istoricul britanic susține teorii controversate, dar nu corecte din punct de vedere științific privind românii nord-dunăreni. Să nu uităm că în secolul IX cronicile maghiare amintesc pe Gelu ”quidam blachus” din Transilvania. Valahii lui Gelu erau rude etnice cu valahii din Kosovo. Inelul protector al munților din Kosovo le-a fost util valahilor; ”iar drumul muntos roman de la Kosovo până la coasta albaneză – de-a lungul căruia supraviețuiesc și mai multe nume de loc latine, cum ar fi Puka, de la `via publica` – ar fi putut să le fi conectat și cu alte părți ale lumii vorbitoare de latină. (Orașul Koman, aflat în vârful dealului, menționat mai devreme, se află la doar câteva mile de Puka și poate avea și o populație vorbitoare de latină). Dacă acest argument este corect, ne-am putea aștepta ca mulți dintre strămoșii vlahilor să au fost prezenți în regiunea Kosovo și în munții din vestul Bulgariei; este posibil să fi fost în aceste zone de înălțime unde și-au dezvoltat abilitățile pastorale.” (Noel Malcolm, op. cit.). Asemănarea dintre români și albanezi este dezbătută pe larg de specialist. ”Istoricii albanezi, cărora le place ideea că albanezii au trăit întotdeauna în Albania, preferă teoria ilirică. Învățații români, care trebuie să se confrunte cu faptul ciudat că există legături timpurii puternice între albanezi și vlahi, preferă să-i pună pe partea tracică a diviziunii (vechii daci, care au trăit în România, făceau parte din partea tracilor), iar în aceasta sunt uneori sprijiniți de experți bulgari.” (ibidem). Este evidențiată o simbioză traco-ilirică la baza etnico-lingvistică a valahilor. Ceea ce consider important să reținem este faptul că și Kosovo până în secolul XIII a fost un leagăn etno-lingvistic, un adevărat arhetip al valahilor, care au devenit tot mai puțini numeroși în urma creșterii populațiilor slave și a albanezilor în această regiune balcanică.

Ionuț Țene