La ALBIA IULIA cerul de iarnă
bătut de briliante pare,
coroana Voievodului Mihai, care
a strâns în pumnul voinţei sale,
destinul unei ţări
niciodată dezbinată
doar împărţită şi dezlipită
de vremelnici stăpânitori.
Pe Platoul Romanilor
zăpada cade
ca un giulgiu de puritate,
peste oasele străbunilor sudate
iar ninsoarea din cetate
cade-n linişte şi libertate.
E cetatea înconjurată
de dealuri purificate,
de vânturi ocolite
şi mereu încălzită
de fosforul oaselor stratificate.
Aici trupul lui Horea
a fost sfârtecat,
aici umbra lui Avram Iancu
în ziduri s-a infiltrat,
aici Voievodul de bronz
al primei noastre uniri
s- a încoronat,
aici în acel decembrie nimbat
ardelenii cu toţii au strigat;
„vrem să ne unim cu ţara”.
Cetatea a devenit
capitală de suflet şi dor,
matricea şi leagănul întregului popor
al unei naţiuni răbdătoare,
născătoare şi încrezătoare
în steaua durabilităţii sale.
Ninsoarea spre alte zări s-a mutat,
capul lui Mihai se vede strămutat,
iar cei ce au dorit,
capul să fie despărţit
de trupul pieritor,
n-au îndrăznit să-l privească
un strateg conducător.
Capul său de Voievod încoronat
în eter s-a înălţat,
veghind de acolo, în lustrul astral
ca o planetă eternă.