Primit pentru publicare de la autor,  Ion N. Oprea, 12 aprilie 2014.
Editor: Olivian Ivaniciuc, 13 aprilie 2014.

La aproape trei decenii de la deces, despre un bârlădean  –  Octav Vorobchievici –, autor a 16 volume, istorie, diplomaţie, memorialistică, oare ce ştiu românii despre dânsul şi familia lui?

Pentru cei care nu au citit, şi nu numai pentru ei, reiau ceea ce scria revista Iconar nr 5/1996, ocupându-se de personalităţile timpului care a trecut, evidenţiind ceea ce noi ştim că se mai cheamă şi patriotismul lor, evidenţiat şi de Ion N. Oprea în cele două ediţii ale volumului “Bucovina pământ românesc, Presa din Rădăuţi, 1893-2004”, Editura Edict, Iaşi, 2005, p. 110,  editat cu sprijinul Agenţiei Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică şi reeditat cu acelaşi titlu, aniversară,  90 de ani de la revenirea Bucovinei la România furată, la Editura PIM, Iaşi, 2008, p. 139, cu sprijinul financiar al Fundaţiei Culturale „Primăvara lumii”, în amintirea tânărului poet Alexandru Mălin Tacu, răpus de securitatea română în 1986, când abia împlinise 17 ani…

          „Genealogie bucovineană – evocare – Octav Vorobchievici” de Manuela Nicolae-Posescu se intitulează articolul, despre care spuneam şi redam din el în cartea citată: „…Evocând personalitatea bunicului său Octav Vorobchievici, Manuela Nicolae-Posescu subliniază că, din arborele genealogic primele generaţii au fost feţe bisericeşti în Bucovina, aparţinând de Mitropolia Bucovinei şi Dalmaţiei şi, după ce şi-au trecut numele dintr-o variantă în alta, se ajunge la 5 Vorobchievici, şi, implicit, la Octav Vorobchievici, născut la 19 aprilie 1896, la Bârlad, pentru că „Constantin (1866-1908), tatăl, după ce şi-a luat  doctoratul  în litere şi filozofie la Cernăuţi, a venit la Bârlad ca profesor de liceu, căci inima îi bătea de mai multă vreme pentru o copilă blondă, înăltuţă, cu ochi verzi, Aristeea Manoliu, care i-a devenit soţie. Aşa se face că fiul lor Octav – a venit pe lume la Bârlad”.

          Şi scriam în continuare: „După ce autoarea vorbeşte despre „fascinaţia ţării natale”, despre peregrinările şi pregătirea profesională şi de viaţă a bunicului său, se opreşte la „pătimirile” acestuia, ceea ce facem şi noi: „… În martie 1951 este reţinut şi anchetat în stare de arest, iar în 1953 este condamnat de justiţia stalinistă la 20 de ani temniţă grea, sub acuzaţia absurdă de „criminal de război” pentru lupta de pe frontul de răsărit. Este amnistiat în 1955, dar în februarie 1956 i se redeschide procesul sub acuzaţia de „duşman al clasei muncitoare”.

          Îngrozită de ceea ce s-ar putea întâmpla bunicului său, foarte bolnav, Octavia-Ana Posescu, citesc în altă parte, aleargă ca să-l salveze, starea lor materială fiind total deficitară. O ajută doar vecinii de pe palierul blocului, strada Ştefan cel Mare nr. 218: primul le sare în ajutor evreul Martin Harienstein, dentistul, care îşi scoate pulovărul de pe el pentru a-i servi colonelului, faptă pe care familia Vorobchievici nu o va uita niciodată…

          “Tribunalul militar, după o scurtă analiză, îl scoate de sub acuzaţie, îl achită şi îl repune în toate drepturile civile şi militare. La aceasta, o contribuţie mai mult decât importantă a avut-o fidelitatea dusă până la sacrificiu a foştilor săi  subalterni Petre Berneagă, ajuns avocat,  şi Nicolae Alexandrescu, din închisoare.  Primul s-a prezentat la Tribunalul Suprem îndată ce a aflat de arestare, a luat contactul cu procurorul anchetator şi i-a explicat ce fel de şef îi fusese colonelul Octav Vorobchievici. „Şi-a girat numele şi libertatea, spunea autoarea articolului, a pledat din tot sufletul şi a refuzat să plece acasă până nu a căpătat asigurarea că întregul caz va fi cercetat şi rezolvat cu toată seriozitatea şi dreptatea. Cel de al doilea, fostul adjutant, s-a lăsat torturat în închisoare de nenumărate ori, pentru ca să-şi apere fostul comandant. A  refuzat să depună mărturie mincinoasă pentru a scăpa şi a fi liber. Astfel, cu drama de a fi obligat la încă cinci ani de temniţă grea, i-a dat bunicului meu şi mângâierea de-a afla că pe lume, în condiţiile acelea, mai existau şi oameni adevăraţi”.

          „… Retras la Roşiorii de Vede –Teleorman, scriam, el, Octav Vorobchievici, bârlădeanul prin origine,  şi-a consacrat ultimii ani ai vieţii – 30 la număr, până la 7 aprilie 1987 în exclusivitate scrisului. Cele aproape 6000 de pagini de manuscris şi alte mii de foi de caiet, cu note şi observaţii, însumează 16 volume: istorie, diplomaţie – memorialistică, romane, maxime şi cugetări militare, poeme, proverbe, literatură pentru copii, altele  în aşteptarea tiparului”.

          Iată o parte din activitatea publicistică şi editorială a ofiţerului şi românului Octav Vorobchievici: Armata noastră şi ceea ce trebuie să facem pentru ea, Chişinău, 1920, 48p; Drumul Codrului, 1926, 24p., Piesă de teatru, scene de război; Doi ani de garnizoană la Paris, 1931, Sibiu, Tiparul Şcoala de infanterie, 250p; Educaţia ostăşească în unitate, 1931; Între Verdun şi luminişul Armistiţului, 1931, Tiparul Şcolii Speciale de Cavalerie, Sibiu, 250p; Polonia, vecina necunoscută de la miazănoapte, 1931, Bucureşti, Tiparul Şcolii de război, 51p; Arta comandantului în război, 1933, Bucureşti, 111p; O forţă militară pentru Societatea naţiunilor, 1933, Bucureşti, 19 p; Noaptea minaretelor, 1934, Editura Cartea românească, 190 p; Hotar de ţară, 1934, Editura Cartea Românească, 255 p.; Banatul, 1937, Tipografia Bucovina,115 p.; La noi în Bucovina, 1937, Ed. Bucovina, 350 p.; Omul primei linii, 1943, Ed. Informaţia zilei, colecţia „O nouă trăire”, Bucureşti, 150 p.; Cantonament în Ucraina, 1943, 19 p.; Păcat pentru păcat, 1943, piesă de teatru, comedie, 8 p.; Cu Lucian Blaga în Portugalia. În volumul Lucian Blaga-amiaza focului, postum, Editura Altip, Alba Iulia; Cu Lucian Blaga în Portugalia, postum, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 106 p.; Războiul Generalilor din Spania, 1936-1939, din trilogia Hotare şi măşti, postume, Ed, Cavallioti.

          A fost redactor la România Militară, colaborator la Adevărul literar, Revista Fundaţiilor, membru fondator în 1931 a Asociaţiei Scriitorilor Militari, membru al Academiei de Ştiinţe, secţia militară, în 1940.

          Născut la 19 aprilie 1896 la Bârlad, tatăl Constantin, 1866-1908, profesor, licenţiat şi doctor în istorie şi filozofie în Austria (profesor de germană, 1iulie 1901-1 septembrie 1902 la Liceul “Gh. Roşca Codreanu” Bârlad, Traian Nicola, Monografie a Liceului, p.333, Iaşi, 1971)  şi al Aristtei, născută Manoliu.

          Începe cursul primar la Ploeşti, 1908-1914, tocmai în anii când rămâne orfan de tată, primele şase clase liceale le promovează la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel din Ploieşti, iar în august 1914 se înscrie şi este admis la Şcoala de ofiţeri din Bucureşti, ca răspuns, după sentimentele sale la momentul istoric al stării de neutralitate a României în ajunul Primei Conflagraţii mondiale, dar şi a sfaturilor tatălui său, dispărut în 1908, care îşi educase fiul într-un  puternic spirit patriotic, de apărător al ţării până la marele sacrificiu de sine.

          La 1 aprilie 1916 primeşte întâia tresă de ofiţer, după care, urmare a meritelor, vin altele, până la gradul de colonel…în iunie 1940, el fiind, se pare, cel mai tânăr ofiţer promovat astfel.

 Rănit în luptele de la Turtucaia, cu un picior aproape nevindecat, după spitalizare, în drumul spre frontul din Moldova, trece cu rămăşiţele regimentului din care făcea parte chiar prin faţa casei sorii mamei sale din Bârlad, soţia lui Vasile D. Vasiliu, frate cu prefectul de atunci al judeţului Tutova, Grigore Vasiliu. Jenat de murdăria şi de păduchii de pe el, nu intră nici în curte la ai săi, deşi acolo erau şi  mama şi fratele… Avea 20 de ani şi tifosul exantematic  secera spornic, oricând îi putea deveni victimă. Seara ajunsese  în tabăra de la Scânteia-Vaslui. Va participa la luptele de la Mărăşeşti, iar în noaptea de 17-18 septembrie, în calitate de conducător a unui pluton de patrulare tehnico-tactic, capturează şi câţiva ofiţeri nemţi, faptă pentru care primeşte a II-a tresă de ofiţer, o permisie cu revederea celor de la Bârlad în zilele de 25 octombrie – 7 noiembrie, şi… Ordinul Coroana României cu spadă şi titlul de Cavaler.

          La 21 septembrie 1922 se căsătoreşte cu Lucia Parvanovici, fiica lui Theodor şi Maria Parvanovici din Piteşti, comercianţi şi proprietari de pământ.

          După 22 de ani de căsătorie, în 1946,  Lucia (1901-1987) se desparte de Octav Vorobchievici, dar rămân în bune relaţii prieteneşti, amândoi trecând în nefiinţă în acelaşi an şi zi, la diferenţă de doar 5 ore… 7 aprilie 1987.

          În octombrie 1923  se născuse la Piteşti fiica lor Octavia Ana Vorobchievici, după care în ianuarie-februarie 1924 familia li se mută la Câmpulung  Muscel şi locuiesc în casa părinţilor viitorului tenor celebru Leonard care le poartă în braţe copila.

          Absolvent al cursurilor Şcolii Superioare de război din Bucureşti, 1927-1928, al cărui director de studii era Generalul Ion Antonescu, viitorul Mareşal şi Conducătorul Statului, recomandat de acesta, devine, în urma unui concurs, bursier al Şcolii Militare din Paris. La 1 august 1938 este acreditat ataşat militar regal  al României în Spania şi Portugalia, apoi în alte activităţi diplomatice, tot importante.

          Comandant al regimentului 53 infanterie-fortificaţii, destinat liniei de cazemate  dintre Focşani şi Adjud în 1940, trece Prutul în iulie 1941 în fruntea unităţii sale pe la Oancea-Cahul, se deplasează pe direcţia nord spre Soroca-Hotin, trece Nistrul pe la Rezina-Rîmniţa, se îndreaptă spre Razelnaia, Balta, spre Nicolaev pe Bug, apoi la Ociakov ostaşii lui construiesc, după schiţele şi indicaţiile lui o capelă pe care o sfinţesc şi o folosesc drept loc de închinăciune… Alte şi alte biserici desfiinţate de bolşevici îşi reiau rolul cuvenit pe unde trec ostaşii lui Octav Vorobchievici…

          Pentru felul cum îşi face datoria, la 29 iulie 1942 este decorat cu Steaua României  cu Spade, ca ofiţer, cu panglică de Virtute Militară. În vara 1943 primeşte comanda Centrului anticar de la Dadilov. La  11 aprilie 1944 este numit comandant de brigadă în fruntea a trei regimente de infanterie ale Diviziei a 8-a aflată pe frontul Moldovei – sector Oancea – Prut – iar după 23 august 1944, alături de maiorul sovietic Serafimovici acţionează pentru obţinerea de drumuri libere din munţii Vrancei spre Bucureşti, ostaşii lui Serafimovici fiind primii sovietici care intră ca prieteni în Bucureşti, după ce la 29 martie 1945 românii au rupt orice legătură cu nemţii.

          După demobilizare devine, un timp,  titularul unei Librării particulare cu numele „Cenuşereasa”, în Bucureşti, pe strada Edgard Qiunet.

           În 1940 îi moare mama care şi ea are o activitate aparte… În 1923 era la Paris. În urma unui anunţ publicitar, îi cunoaşte la Legaţia Afghanistanului pe părinţii reginei Soraya, soţia regelui Amanullah, tatăl ei fiind ministru de externe al ţării. Aceştia îi cer ca să-i însoţească la Cabul pentru a o consilia pe regină asupra manierelor şi a obiceiurilor şi îmbrăcămintei europene. Aici  timp de 5 ani a trăit la curtea afgană, iar  în 1928 face o călătorie pe trei continente cu regele, regina şi o mare suită, vizitând India, Egipt, Italia, Franţa, Anglia, Germania, Polonia,  Rusia, Persia, Turcia…

Memoriile Aristtei Vorobchievici,  intitulate “Caravana afgană”, crezute pierdute timp de 60 de ani, au fost identificate de nepotul ei ing. Vladimir Vorobchievici în 2002 şi publicate în foileton  în revista de cultură Axiona-Ploieşti  în perioada 2004-2005 şi în volum în 2006, editat la Tipopremier/Ploieşti, prefaţă Marcela Nicolae-Posescu.

 În ce priveşte Octavia Ana, fiica Luciei şi Octav Vorobchievici, la 25 mai 1941 se căsătoreşte cu Alexandru Posescu, conferenţiar la catedra de Istoria Filozofiei a Universităţii din Bucureşti, fost asistent şi colaborator apropiat al profesorului şi filosofului P.P. Negulescu.

La 24 mai 1948, la Bucureşti se naşte Alexandra Manuela Posescu, nepoata lui Octav Vorobchievici,  care va deveni prima femeie doctor în Geodezie din România (4 martie 1999), prof. univ la Universitatea Tehnică de Construcţii din Bucureşti, care semnează în Iconar nr. 5/1996 documentarul „Genealogie bucovineană- evocare . Octav Vorobchievici”, de la care ne-am pornit spusele.   

Octav Vorobchievici se căsătoreşte în octombrie 1946 cu Virginia Gheorghiu din Roşiorii de Vede, se mută acolo, în casa noii soţii, din strada Anna Ipătescu nr. 13, unde a rămas până la 7 aprilie 1987, ora 23,30 , după ce 23 de zile a răbdat să mănânce, iar la Bucureşti Lucia Parvanovici, fosta lui soţie, moare la ora 17, după 3 săptămâni de suferinţe în urma unei fracturi duble de femur, fără să ştie ceva unul de altul în aceste ultime zile de viaţă.