Undeva, în nemărginirea zării
Savuram frumuseţea unei cabane,
Toropită sub povara luminii,
Maronie ca frunzele pădurii.

E cabana din mijlocul unei poiene
Înconjurată cu pâlcuri de sânziene
Şi s-a gândit să stea de vorbă cu pădurea
Când vântul nu se va plimba aiurea.

Cabana era nouă şi vorbea tăcând,
Tăcea să-i auzi sufletul murmurând,
Dar mai mult se auzea pădurea vorbind
Cu toate frunzele copacilor căzând.

Tăcerea pădurii într-una vorbea,
Tăcerea cabanei de-ascultat se sătura,
În văzduh tunetele zâmbeau răutăcios,
Presimţind mânia unui nor furios.

Aerul obositor peste tot s-a întins,
Jur-împrejur mirosea a fulger aprins,
Pe cer uliul scrie ceva nedesluşit,
Liniştea e spartă de un fâlfâit.

O ploaie din cer a coborât deodată
Şi nu dorea să se-ntoarcă niciodată,
Până când va adăpa întregul pământ
Şi va vedea seminţele răsărind.