LA GRANDIFLORA DE ALTĂDATĂ
de Iosefina Schirger
In memoriam Gib. I. Mihăescu – 90 de ani de la plecarea la Cer

• În „grădină”, adică în petecul de fâneață tunsă, cu trei pruni, din dosul cârciumii în chip de pavilion, prietinii sărbătoresc întoarcerea lui Manaru de la țară… Mesenii zâmbeau același surâs egal, corect, măsurat. Uneori zâmbetul lua culori de îndoială, alteori de spaimă, ca aceea vagă penumbră plumburie a soarelui ascuns de-un nor prea străveziu. Dar toate aceste schimbări se petreceau cu iuțeli imperceptibil de repezi și zâmbetul comun rămânea la fel, egal, corect, măsurat, înfigându-și tăișul în gândul lui Manaru, cu aceeași stăruință înceată și sigură care-l făcea să geamă de usturime… Manaru însă vorbea înainte cu acel altcineva invizibil, imaterial, de deasupra lui Ramură, ca și când ar fi tăinuit cu propriul său spirit, proiectat acolo, de reflexul dantelat și ciuruit al prunelor luminoase, printre ramurile și frunzele mișcătoare.
• — Totul e sfârșit… ți-o las!… Eu… trebuie să renunț la ea, cum m-am sfătuit și cu dânsa, rămâneți.
• — Fie.[1]
• El n-avea de unde să audă inima celuilalt, care bătea să se spargă de nerăbdare, deși simțea dinainte că totul e pierdut; tăcerea asta. Întârzierea asta încurcată de-a protesta, muțenia asta înfiorătoare! Râsul acela așa de puternic… de ce nu izbucnește el acum să spargă strânsoarea care-l înăbușe?
• În orașul adormit, sub pătura de întuneric, printre răgușitele și frântele începuturi de cântec, vocea înșelatului chicotea:
• — Aha, frumoasă-i viața, măăă! Apoi, numaidecât, înfuriat la culme, zguduind cu toată puterea pe susținător: Tu nu cânți bă, păcătosule? Și îndată porniră amândoi pe două voci cu totul felurite:
• — Drag mi-e să trăiesc pe lume, Frică mi-e că mor ca-a mâne, O-ooo-ooof…
• Pe cer, un nor mic, cenușiu, pe care parcă îl sufla cineva de la răsărit, mătura ultimele stele.
• În noaptea fără lună și posomorită, „Grandiflora” e deșartă. Numai în colțul tainic al mesei celei lungi, inițiații întru secretul culinar… iau cina. Cele trei renclode strălucesc deasupra capetelor lor, în prunul falnic, ca lumini cu înțeles esoteric.
• — Trăiască viața, fraților!
• — Tot orașul, așa e,… cufundat în noapte și-n somn.
• Dinspre răsărit începură să curgă apele murdare ale dimineții.
• — Vine toamna, șopti cineva… O toamnă dulce și lungă…[2]
• Ce este scriitorul? Un om care a învățat să mânuiască frumos cuvintele sau ceva mai mult: un vizionar, un martor, un profet rătăcit într-o lume care nu mai are răbdare să asculte? Scriitorul este, poate, cea mai naivă ființă a timpurilor noastre. El încă mai crede, în ciuda tuturor evidențelor, că poate schimba lumea. Cu o carte. Cu o frază. Cu un cuvânt potrivit, rostit într-un moment de cumpănă. Este asemenea unui solitar care aruncă mesaje într-o mare a indiferenței, sperând că undeva, într-un colț de suflet omenesc, va răsări un licăr de înțelegere, o tresărire de conștiință. Scriitorul este o ființă în care realitatea și visul se întâlnesc în fiecare dimineață, într-un conflict dureros. E o câmpie plină de flori sălbatice într-o lume care preferă betoanele, un cer împânzit de nori într-o societate obsedată de predictibilitate. El este focul lăuntric care arde în tăcere, dar luminează cărările întunecate ale altora.[3]
• Mai ales în cazul scrisului, poveștile cele mai la îndemână sunt cele personale. Pentru a construi o poveste, chiar dacă te transformi pe tine în personaj sau chiar dacă redai niște fapte „așa cum s-au întâmplat”, tot e nevoie să pui ordine în lucruri, să găsești o succesiune a evenimentelor, să creezi niște lanțuri cauză-efect. Iar asta te face mai atent la natura umană, iar omul cel mai apropiat pe care-l poți explora, fie că ești un elev începător într-ale scrisului, fie că ești scriitor de meserie, ești chiar tu însuți.
• Gib I. Mihăescu este una din vocile autentice ale literaturii române, scriitura sa aduce noutate prin expresie, sinceritate, curajul de a arăta viața cu toată violența, absurdul, tensiunea, tandrețea ei tulburătoare. Frumusețea scrisului rezultă din talentul autorului de a extrage sensul din haos, emoția din cinism, metafizicul din concret. Temele preferate sunt profunde, dureroase, dar care vindecă prin confruntare, nu prin evadare: deziluzia, marginalizarea, teama, erotismul, păcatul, ispășirea, înstrăinarea și reconcilierea cu Dumnezeu, moartea. Viziunea personală dovedește că mesajul atemporal e încă viu, universal, dur, eliberator: existența umană este și a fost mereu la granița dintre splendoare, decădere, suferință, pierzanie, salvarea fiind iubirea și speranța.
• La Grandiflora este o alegorie filosofică a obsesiei, a căutării unui ideal în lume. Gib Mihăescu construiește destine dense, pline de simboluri, care lasă loc interpretărilor și reflectă neliniștile epocii interbelice. Nuvela este opera de debut, simbolică și complexă care îmbină realismul psihologic cu teme precum căutarea adevărului, imposibilitatea atingerii idealului, obsesia, conflictul dintre idealism și realitate, alienarea intelectualului, decăderea morală a societății. Finalul este marcat de prăbușirea iluziilor protagonistului și de o notă profund tragică și pesimistă, după gusturile și vederile timpului.
• După Primul Război Mondial, vinul de Drăgășani – ca și alte vinuri de soi nobile românești – intra într-o perioadă de glorie. Momentul coincide cu intrarea Drăgășanilor în istoria literaturii române, datorită cunoscutei nuvele La Grandiflora. Deși orașul în care e localizată povestea nu este precizat în text, nimeni nu s-a îndoit că urbea la care se face trimitere e Drăgășaniul, pentru că autorul era un fiu al orașului (în care se născuse, în 23 aprilie 1894), iar psihologia personajelor vâlcene este recognoscibilă. Nuvela este construită în jurul grădinii La Grandiflora, cel care alimentează starea de spirit a protagonistului, Sava Manaru, fiind vinul. Degustarea vinului tânăr, toamna, e evenimentul ce coincide în nuvelă, cu începutul dramei lui Manaru. Vinul este comparat cu stările de spirit ale personajului: la început calm, senin, învăluit într-un halou de lumină, ca vinul cel bun, Manaru începe să se înfierbânte și să se tulbure ca vinul care începe fermentația.[4]
• Personajul trăiește o pendulare între fervoare și îndoieli, între asertivitatea emoțională și autoanaliza distructivă, pe parcursul lunilor de răzbunare pentru infidelitatea soției, pendulare similară instabilității vinului pe parcursul fermentației. Deznodământul dramatic seamănă și el cu soarta licorii: Manaru moare psihologic, în momentul în care sinuciderea ultimei sale victime, Morărița, îi prăbușește convingerea de până atunci, conform căreia toate femeile sunt ușuratice și infidele. Din acea clipă, întregul său eșafodaj de certitudini – pe care le rostea seară de seară, la Grandiflora, în fața amicilor săi – se năruie. Manaru îl ucide pe Ramură, care i-a sedus soția, apoi se predă poliției, închizându-se în propriile frământări interioare. Evoluția personajului este asemenea vinului care, după fermentație, este închis în sticle, iar ceea ce se petrece înăuntru nu mai este cunoscut decât la desfacere. Gib. I. Mihăescu își încheie nuvela o dată ce Manaru, predându-se poliției, este trimis în arest, luând cu sine tumultul arderilor sale interioare.
• Comparația între evoluția psihologică a personajului și stările vinului, e evidentă. Personajele aflate în conflict poartă nume care trimit la domeniul viticol. Rivalul care-i seduce soția – pe Frosa – și i se substituie finalmente, se numește Ramură. Numele Manaru vine de la mană, boală devastatoare a viței de vie, care distruge recoltele, tot așa cum răzbunarea erotică a lui Manaru distruge liniștea burgheză a familiilor micului orășel, existența familiei Moraru, cercul de prieteni, ca și pe cea a propriei familii. Manaru, cu toate că pare un lucid, un seducător rece și un personaj dominant, sfârșește prin a distruge totul împrejur: exact ca boala viței de vie, al cărei nume îl poartă.[5]
• Autorul a strecurat în operă nenumărate simboluri și aluzii la o realitate pe care, în copilăria și tinerețea sa a petrecut-o la Drăgășani, cunoscând-o în profunzime: cea a orășelului viticol în care totul – iubirile și urile, dramele și lupta pentru existență – se desfășoară în funcție de ciclul viilor. Nuvela La Grandiflora se derulează pe parcursul intervalului dintre două culesuri ale viilor. Confruntarea cu lumea este de fapt o căutare de sine. Atâtea gânduri, temeri, conduc personajele pe același drum metafizic al existenței. Opera este o mărturie a sensibilității și simțirii române în întregul literaturii.
• Non-sensul existențial, tristețea și durerea asociate lui, senzația implicită a unei anume ratări metafizice – toate acestea alcătuiesc una dintre constantele întregii opere a prozatorului din Drăgășani.[6]
• După moartea lui Gib I. Mihăescu, colegul gândirist Radu Gyr a povestit că prozatorul, fără să fie un consumator înrăit – boala îl împiedica să facă excese, era un fin degustător, nu doar al vinului, ci și al atmosferei orașului natal.[7] „În vara anului 1925, aproape în fiecare duminică, de-a lungul acelei vacanțe, până spre sfârșitul toamnei, mă duceam să-l vizitez în Drăgășanii lui. Bineînțeles, nu plecam singur, ci însoțit, totdeauna, de câțiva prieteni… În gara orașului ne aștepta Gib, însoțit, la rândul său, de o ceată gălăgioasă de tineri drăgășeneni, unii admiratori generoși și vibranți ai scrisului, mergeam să facem, în primul rând, o vizită de expertiză și ușor antrenament, în pivnițele depozitelor de vinuri, din spatele gării, numai așa ca să alegem «un vin ca lumea» pentru prânz. Masa se întindea, lungă și boemă, în sala unicului restaurant din «centru», lăsând să scapere, deasupra paharelor cu flăcări rumene în ele, verva, fantezia și înțepăturile noastre.” Nici din casa prozatorului nu lipsea vinul, dimpotrivă: „În largul salon al locuinței sale, ne aștepta o lectură de nuvelă, lângă o bărdacă doldora de chihlimbar. Beam vinul în păhărele mici, discrete, căci Gib avea oroare de paharele mari, înalte, pe care le socotea vulgare și agresive.“ Serile la Drăgășani se încheiau, invariabil, tot sub semnul vinului: „Reîntorși în casa lui, mulcomeam un ultim «păhăruț» de vin «adevărat» și, către miezul nopții, o porneam spre gară, escortați de Gib cu plutonul lui de amici drăgășeneni“.[8]
• Nota dominantă a relației lui Gib. I. Mihăescu cu vinul este, după Radu Gyr moderația și mai ales, asocierea obligatorie a licorii cu literatura, sub toate formele ei: amiciții scriitoricești, anecdote din viața literară, dar și lectură și comentariu. Tot Radu Gyr ne mai furnizează un detaliu care confirmă și întărește ideea că podgoriile și atmosfera viticolă a Drăgășanilor au dominat sufletul autorului și după mutarea în Capitală: „După zbateri și eforturi disperate de «a se rupe» de ancorele târgului ce-l rețineau cu o pluritate de griji și interese diurne, a izbutit, într-un târziu, să se așeze în Capitală. Atunci, însă, inima a început să i se înduioșeze și să lâncezească după melancoliile și amintirile târgului părăsit. Și, în zile crâncene de boală și suferință copleșitoare, s-a întors să zacă, din zbuciumul Capitalei, în liniștea Drăgășanilor de altădată…“[9]
• „Când pașii ne vor reîntoarce, cândva, într-un amurg de vară sau de toamnă, în vechiul târg oltenesc, vom mai putea, așadar, să vedem cum încă ne întâmpină, din bronz, zâmbetul prietenului drag, – așa cum, altădată, ne întâmpina din pragul casei lui, să ne poftească lângă o lectură de nuvelă și lângă o bărdacă doldora de tămâios.“[10] Din acest portret se desprinde o posibilă definiție spirituală a „vechiului târg oltenesc“, în care literatura și vinul se îngemănează și se întrepătrund.
• Altceva demn de amintit aici: Gib. I. Mihăescu s-a implicat la Cluj, în 1921, în apariția Revistei Gândirea, rod al idealurilor Marii Uniri, împreună cu Cezar Petrescu, Lucian Blaga, Adrian Maniu, D. I. Cucu, Pamfil Șeicaru și alții. Pe Păstorel Teodoreanu, tot el l-a invitat să li se alăture celor ce doreau să creeze o revistă de cultură română în Transilvania realipită.
• 
• (Ca o paranteză, nu am rezistat ispitei de a aduce lângă portretul scriitorului, o fotografie asemănătoare a bunicului meu, Otto Schirger, din aceeași perioada a anilor ʼ30, care m-a urmărit mereu.)
• În toamna anului 1926 –Păstorel Teodoreanu îi va fi oaspete lui Gib. I. Mihăescu la Drăgășani. Reconstituirea vizitei a făcut-o domnul profesor Teodor Barbu, un bun cunoscător al vieții literare din zonă.[11] În 1926, Gib. I. Mihăescu era avocat și profesor la Școala de ucenici și publicase peste 40 de proze în revistele din țară, dar încă nu debutase în volum. Scenariul vizitei a fost aproape identic: întâmpinarea la gară cu alai, apoi popasul la casa lui Gib. Mihăescu, iar de acolo la restaurant (singurul din centru), o partidă de șah la o cafenea și, pentru că apăruse deja în revistă nuvela La Grandiflora, mai multe seri petrecute în grădina din spatele localului. Conform lui Mircea Handoca,[12] Păstorel a elogiat Drăgășaniul: „Vinurile din această regiune… sunt ușoare și seci, fiind nimerite pentru păstrăv și lostriță, fala apelor noastre de munte,“ „Culesul viilor e-n toi la Drăgășani,/ De vorbe dezmierdate-i plină via…“[13] era familiarizat cu vinurile, preferatul său fiind soiul Crâmpoșie: „Cercând sticluțe vechi și azi, și ieri,/ Am dat de crâmpoșie-ntr-o sticluță./ Ce-i crâmpoșia? E o țărăncuță,/ Dar care place, foarte, la boieri“. Când Păstorel a revenit la Drăgășani, Gib. I. Mihăescu era deja istorie literară, iar Grandiflora, fără cel care a transformat-o în literatură, agoniza uitată.[14]
• Există activitate mai nobilă decât scrisul? Întrebarea nu e retorică, ci tragică. Într-o lume îndrăgostită de utilitate, eficiență și cauze, scrisul pare un lux. Și totuși, ce e mai nobil decât inutilul absolut, acela care nu servește nimănui, nici măcar celui care îl practică? Scriitorul are curajul să locuiască în disperare, să trăiască între întrebări, știind că orice răspuns e doar o formă de resemnare estetică. Literatura nu oferă mântuire, dar tocmai asta e noblețea ei: că nu promite nimic. Scriitorul e cel care stă treaz când ceilalți dorm. Nu se agață de sens, ci îl destramă. Îl roade. Îl exilează. A merge până la capăt cu deziluzia într-o lume care se construiește pe prefăcătorii optimiste, rămâne curajul de a gândi până la fundul prăpastiei. Aceasta e, poate, singura noblețe care a supraviețuit vremurilor noastre. Iar cititorul? El e acela care s-a rătăcit printre sensuri, n-a mai găsit drumul înapoi, și tot ce-i rămâne e să transforme rătăcirea într-o formă de eleganță tragică. Îl recunoști nu după certitudini, ci după absența lor. Nu după răspunsuri, ci după felul în care tăcerea i s-a adâncit în voce. Poartă o noblețe pe care n-o cere nimeni și o vină pe care n-a comis-o. „A gândi prea mult e o crimă împotriva propriei fericiri.” scria Emil Cioran în Pe culmile disperării. Dar tocmai această crimă te face om.[15]
• Lumea nu mai așteaptă scriitori, ci distracții, scurtături, clișee confortabile. Literatura e văzută adesea ca un capriciu, o rătăcire romantică, o nostalgie a timpurilor în care oamenii încă mai citeau cu inima. Cuvintele sunt tratate ca niște umbre trecătoare, nu ca izvoare de sens. Și totuși, scriitorul persistă. El nu scrie pentru modă, nici pentru aplauze. El scrie pentru că, dacă nu ar scrie, s-ar sufoca. Într-o lume în care ignoranța e cultivată ca virtute, scriitorul pare un excentric periculos, medicul nevăzut. Cărțile sunt remediul. Nu, nu vor schimba lumea în întregime. Dar vor salva câte un suflet. Iar uneori, un singur suflet salvat valorează cât o galaxie. Scriitorul e, în cele din urmă, un nebun frumos. Un naufragiat pe o insulă a singurătății stilistice. Un supraviețuitor al modernității agresive, al superficialității generalizate, al uitării. El este acolo, în colțul său de meditație, înconjurat de gânduri ca niște păsări care nu pot fi îmblânzite. Iar generațiile viitoare poate că nu-și vor mai aminti de numele lui, dar îi vor citi gândurile, fără să știe că el a fost acela care a suferit pentru fiecare cuvânt. Pentru că scriitorul adevărat nu scrie cu cerneală. El scrie cu sângele inimii sale.[16]
• Trăgând linie, ce rămâne așadar din întregul creației lui Gib. I. Mihăescu este apăsarea grea, exprimată cel mai pregnant în nuvele, a unei perpetue dureri existențiale resimțite de individul ce se confruntă, fie că își dă seama, fie că nu, cu ceea ce mai rămâne din el și din lume când, părăsit la rândul Său, Dumnezeu se retrage deasupra cerului gri. Rămân lucrări cu o vibrație atât de intensă și de autentică, încât orice cultură ar avea toate motivele să le așeze, cu adevărat, la loc de cinste.[17]

• ---

• Note:
• [1] Citate din nuvela La „Grandiflora” de Gib. Mihăescu, publicată în Revista Viața românească, an. XVIII, numerele 2, 3, 4, februarie – martie, aprilie 1920 și în volumul de debut Grandiflora, 1928.
• [2] Idem.
• [3] Lucian Ciuchiță, https://www.facebook.com/share/1BoCjmccPP/
• [4] Răzvan Voncu, Gib. I. Mihăescu – 85 de ani de la moarte. „La Grandiflora”, la ea acasă, România literară nr. 43/2020
• [5] Idem
• [6] Andrei Baciu – Gib Mihăescu – Universul prozei scurte; https://ritl.ro/pdf/2011/4_A_Baciu.pdf
• [7] „În Drăgășani, la Gib. Mihăescu“, în „Universul literar“, anul XLVIII, nr. 45, 11 noiembrie 1939, citat de Nicolae Scurtu, O scrisoare necunoscută a lui Gib I. Mihăescu, în România literară, nr. 42/2004.
• [8] Idem
• [9] Idem
• [10] Radu Gyr, op. cit.
• [11] Teodor Barbu – „Păstorel Teodoreanu și Drăgă ­șanii“, în „Actualitatea drăgășeneană“, 24 august 2011.
• [12] Mircea Handoca – Pe urmele lui Al. O. Teodoreanu, 1988
• [13] Teodor Barbu, op. cit.
• [14] Teodor Barbu, op. cit.
• [15] https://www.facebook.com/share/p/19f2uRinse/; https://www.facebook.com/share/p/15fMxWHSkS/
• [16] Lucian Ciuchiță, https://www.facebook.com/share/1BoCjmccPP/
• [17] Andrei Baciu – Gib Mihăescu – Universul prozei scurte; https://ritl.ro/pdf/2011/4_A_Baciu.pdf
• Bibliografie selectivă
• Nicolae Balotă, Gib Mihăescu nuvelist, în vol. Labirint, Editura Eminescu, București, 1970. 
• Ov. S. Crohmălniceanu, Universul proiecțiilor obsesive. Gib I. Mihăescu, în vol. Literatura română între cele două războaie mondiale, I, Editura pentru literatură, București, 1967.
• Mihail Diaconescu, Gib I. Mihăescu, Editura Minerva, colecția Universitas, București, 1973.
• Florea Ghiță, Gib I. Mihăescu (monografie), Editura Minerva, București, 1984.
• Al. Oprea, „La Grandiflora” şi dosarul ei critic, în Al. Oprea prezintă 5 prozatori iluștri, 5 procese literare, Editura Albatros, București, 1971.