Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

La răscruce cu Preda

Când simţi că lumea în care trăieşti respiră prin verbe precum a avea, a pângări, a mutila ori a suprima, încerci – dacă, printr-un miracol, nu te-ai contaminat de înalta lor energie – să cauţi alternative care să-ţi menţină vie arhitectura spiritului.
Cum se poate realiza acest fapt? Pe cât de simplu, pe atât de complicat… Întoarcerea la literatură e, fără îndoială, soluţia etern valabilă, chiar dacă – biciuiţi de o sumedenie de consumuri culturale – am considera perimată această perspectivă.
Asimilând existenţa, pornind de la cele enunţate, vreau să ,,sfidez’’ imposibila întoarcere, acum, în anul împlinirii a trei decenii de la urcarea lui Marin Preda în marea trecere, iar acest fenomen se impune rotund, pentru că, aici, intervine firescul unei mistuitoare coborâri în lăuntrul fascinantei creaţii a genialului scriitor.
Evident, nu din snobism, infatuare ori pentru a fi în trend îmi înveşmântez mintea şi sufletul cu opera lui Marin Preda, ci pentru a înţelege lumea în care trăiesc şi, odată cu ea, pe mine însămi.
Departe de mine gândul de a emite judecăţi de valoare privind creaţia lui Preda, însă, deoarece i-am savurat cu nesaţ opera, încerc un sentiment de stupefacţie când constat cât de actual e prozatorul ivit dintre salcâmii Siliştii-Gumeşti, în condiţiile în care valurile Istoriei au năvălit năprasnic şi în ograda noastră, după fatidicul mai din 1980. Stupefacţia mea creşte când observ că cel care – cu un curaj ce nu avea nimic comun cu cel al dizidenţilor închipuiţi de după ’89 – numea epoca roşie era ticăloşilor – a devenit doar o prezenţă palidă în manualele de limba şi literatura română din învăţământul preuniversitar românesc. Cu alte cuvinte, El, intrusul uriaş al culturii române – singurul care, cu o dezarmantă cutezanţă, spunea lucrurilor pe nume – a fost introdus, în vremurile de tristă amintire, în respectivele manuale, iar noi, cei ce, cu infatuare dispreţuitoare, înfierăm comunismul, am catadicsit să-i repudiem textele aproape în totalitate.
Nu vreau să dezvolt subiectul, însă e un paradox că cei pe care i-a blamat l-au introdus, la nivelul învăţământului, într-un contact consistent cu cititorii, iar cei pe care, de dincolo de mormânt, i-a ajutat, prin pana sa, să dărâme un sistem pe care nu l-a agreat, au găsit de cuviinţă să fie, relativ, ignorat… (Celor care mi-ar reproşa că în gimnaziu şi la unele licee se mai studiază din opera lui Preda le răspund că, înainte de ’89, timpul alocat cunoaşterii creaţiei marelui prozator era, incomparabil, mai lung.)
Citindu-l şi recitindu-l pe Preda încerc, în cuvinte puţine, să caut o cale nebătătorită pentru a desluşi chintesenţa creaţiei sale. Este uluitor modul în care a revelat declinul şi agonia universului ţărănesc în relaţie cu Istoria. El a înţeles, înainte de ceilalţi – fără a uza de construcţia sămănătorismului – că civilizaţia urbană, dincolo de binefacerile ei, atacă violent rădăcinile ţăranului român, şi, într-un proces de tragică diluare a sinelui, ucide în el spontaneitatea, spiritul contemplativ, vigoarea, libertatea…
Evident, procesul de destrămare a lumii rurale e lung şi nici astăzi – din fericire – finalizat, însă, în acest ceas cu ghilotină de vară, l-aş întreba pe marele dispărut: oare nu cumva pribegii căpşunari şi buni la toate – risipiţi în Occident de pe mioritice meleaguri – sunt Achimii, Paraschivii şi Nilii care şi-au abandonat, din disperare, inerţie sau infantilism, râvnitul pământ din anii 90?!… Şi oare angoasele ce-l bântuiau ieri pe Victor Petrini nu sunt mai prezente, mai vii, mai devoratoare astăzi, când, bolnavi de libertate, ne-am încorsetat fiinţa – în afară de detestatul realism socialism – de toată zgura unui sălbatic capitalism?
Resimt acut prematura dispariţie a lui Preda nu pentru că mi-ar lipsi argumentele fiinţării mature într-un bizar prezent, ci pentru că, undeva în străfundurile subconştientului, realizez că, doar marele singuratic al culturii române, dispunea de resursele cristalizării unor necesare repere axiologice întru devenirea naţiunii române. Devorându-i creaţia, voi înţelege (şi alături de mine toţi cei contaminaţi de Preda) de ce pe noi, românii, nu ne uimesc lucrurile definitive – oricât de impozante ori seducătoare ar fi – ci pe acelea nedefinite ori în stare de increat…
Şi dacă aventura conştiinţei mele a început – dintr-o fastă întâmplare – odată cu Întâlnirea din pământuri, nu înseamnă că am desluşit mai devreme de ce, la Preda, presiunea timpului şi a spaţiului sălbatic şi nemărginit au creat premisele asimilării existenţei printr-o viaţă ca o pradă, ci reflectă putinţa identificării esenţei din ecuaţia existenţială în care mă rostesc.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5