Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

LA SENECTUTE

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 10 (130), Octombrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

LA SENECTUTE

Primit pentru publicare: 21 Oct. 2019
Autor: Elena BUTNARIU
Publicat: 22 Oct. 2019
© Elena Butnariu© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.


 

Zi de toamnă târzie. Doi bătrâni, Elinora și Casian, se plimbă încetișor pe aleile parcului. Ea îl ține de braț, că așa îi place lui, ca pe timpuri, când mergeau la promenadă prin centrul târgului. Se mândrea cu ea, considerând-o cea mai frumoasă soție, cea mai bună mamă, cea mai bună…, eh! Cea mai… nu, nu, nu prea bună bucătăreasă și gospodină. Dar, adaugă el „cea mai bună prietenă a mea”.

Și el, partenerul ei în toate, ce făcea? Când venea de la serviciu, o ajuta la treburile pe care ea nu le făcea. O mai „chihăia” din când în când, dar și el greșea uneori, întârziind cu colegii la o bere, care, de fapt, se înmulțea: două, trei, chiar patru.

– Ier-ta-re, puiule! Eu… mă culc… de uite, ți-am adus…

Elinora bodogănea mai mult decât trebuia, știind că n-o aude nimeni, nici el, Casian, pe care îl lăsa în apele lui și-n mirosul lui de bere. Că, de fapt, era un om bun și frumos și atent cu ea. În astfel de ocazii îi aducea și ei o bere, crezând că astfel o… îndulcește, dar alteori, la aniversări, la sărbători și nu numai, îi dăruia câte un trandafir alb, o prăjitură cu frișcă, o ciocolată albă. Îi cunoștea toate plăcerile. O iubea și pe ea și pe copiii lor, care, acum, erau la casele proprii, aveau de toate și erau mulțumiți. Ei, pensionari amândoi, nu aveau altceva de făcut decât să aibă grijă de ei înșiși: să facă piața împreună, să facă mâncare, Casian fiind bucătarul-șef, – chef – cum se spune acum. Elinora îl ajuta numai, uneori, căci ei îi plăcea mai mult să deretice prin casă, să aranjeze totul frumos, în dormitor, în sufragerie, pe hol, pe balcon. El o alinta atunci zicându-i „Albinuța”. Dar și ea îl alinta când îi făcea masaj pe spate, lovindu-l ușor cu palmele:

– E bine așa?

– E bine… e… bine, zicea el cu icnituri, căci ea îl lovea uneori destul de tare, dar îi prindea bine. Și, apoi, erau palmele ei, ale ei…

Apoi, stăteau împreună în liniștea din jur, petrecând „în locșorul nostru” zilele care le-au mai rămas…

Mai mereu, pe fețele lor se zăreau tihnă, lumină și câte un surâs blând în colț de gură.

Iar acum, plimbându-se agale, nu observă niciunul privirile celor din jur. Ei merg înainte, se uită înainte, fără a vedea, de fapt și de drept, ceva.

N-au văzut pe domnul în vârstă, domnul Tinu, care se uită la ei, urmărindu-le pașii, chiar numărându-i, la un moment dat. Căci vede cât de tandru îl ține ea de braț pe el. Îi mai văzuse și altădată, ținându-se de mână… Îmbrăcat cu un costum gri cu dungi albe, cu cămașă albă și cu cravată – tot în dungi – stătea pe o bancă de pe aleea cu fântâna arteziană. Ce n-ar fi dat să aibă și el pe „iubi” a lui, ținându-se de brațu-i puternic… eee! ca în tinerețe. Lor le plăcea să se țină de mână, ca doi îndrăgostiți, doar erau îndrăgostiți unul de altul și după pensionare, pe la șaizeci și… de ani, „Ha, ha, ha!” râde în sine Tinu. Ce drăguță era atunci când îl alinta, trecându-i un deget peste nasu-i cam lung și necăjindu-l:

– Ce mai faci tu, Iubițică?

– Eu ar trebui să-ți zic așa, nu tu!

– Dar ce ai tu cu mine, dacă mie-mi place să te răsfăț cu așa cuvânt?

– Mm… da… hai, treacă de la mine, Răutate mică!

O prindea de mijloc și o săruta mult, mult de tot… parcă știa că îl va părăsi prea devreme… dacă vârsta de șaptezeci de ani e…

– Of, of, of! se aude încet de pe bancă. Domnul Tinu continuă să numere pașii celor doi, până ce nu-i mai vede. A rămas doar el cu… singurătatea.

De pe o altă bancă, se ridică doamna Artemisa, cu părul alb, tuns scurt „ce-mi mai trebuie plete dacă n-are cine să mi le dezmierde?!”, cu ochelari de vedere, fumurii, îmbrăcată cu o rochie simplă, de mătase albastră, încălțată cu pantofi cu talpă plată. Nu mai poate purta pantofi cu tocuri înalte, că spatele ei nu-i permite și apoi, e destul de înaltă, nu mai trebuie să fie la nivelul umerilor lui, ca atunci când trăia Ursul și mergeau undeva împreună, alintând-o:

– Pitico, Piticuțo…

Ea se prefăcea supărată pentru aceste denumiri.

– Pitico, a mea!

Cu aste cuvinte îi trecea supărarea. I-a zărit pe cei doi vârstnici și nu poate să-și mai ia privirea de la ei.

– Cum de-au reușit să ajungă împreună la vârsta lor venerabilă? se întreabă ea cu vocea-i răgușită. A mâncat o mică… micuță înghețată… cu lingurița… și gâtul ei s-a revoltat acum, că, pe vremuri, el îi cumpăra câte înghețate voia, sau tort de înghețată și ea mânca, mânca, dar gâtul ei nu… îngheța.

Ce-ar fi vrut să se plimbe și ea cu Ursul pe alei. Așa îl poreclea ea, căci el se dădea greu la plimbare.

– Nu mă plimb suficient pe șantier? Să mă mai plimb și pe stradă sau prin grădina publică? Mai bine stau pe bancă.

Dar el îi făcea voia Artemisei, care îl lua de mână – el n-ar fi dorit altceva mai frumos decât strângerea ei, moale, în mâinile lui de bărbat.

Ea-l trăgea după ea, s-o urmeze pe căile ei. Și făcea „botic” dacă el se așeza pe bancă. Însă Cel de Sus l-a luat de mână, acolo, undeva, să-l pună șef – lider, cum se zice acum. Ar fi vrut să-l viseze mereu, așa cum au fost în tinerețe, dar și la bătrânețe, înainte de… Sau, măcar, să simtă mereu sufletul lui, să-i arate ce nu putea ea vedea sau s-o sfătuiască în toate cele ale vieții ei solitare.

Artemisa mai face câțiva pași după cei doi, dar își dă seama că nu e frumos, nici nu e bine, dacă ei ar observa că sunt urmăriți îndeaproape. Și ce ar întreba-o? De ce îi urmărește și le strică „bucuria în doi”?!

Ștergându-și, cu o batistă fină, de muselină, ochii înlăcrimați, pe sub lentilele maronii, cotește pe o altă alee și se pierde în mulțimea… singuraticilor.

Un grup de tineri și tinere, în mare gălăgie, se apropie de cei doi, pe cărarea pe care se plimbă ei. Seniorii se opresc. Își amintesc de vesela lor adolescență, de „ceaiurile dansante”, de „joia tineretului”, de revelioanele petrecute cu familia, cu copiii, cu prietenii și colegii. Pe atunci, elevii de liceu și studenții nu cunoșteau multe „minuni”, cum știu cei de-acum. Era frumos în jocurile lor inocente, în idilele lor de dragoste, în zburda lor pe alei, pe străzi, spre casă, unde îi așteptau părinții, să le povestească despre toate, cât au dansat, ce noutăți au mai aflat… eh! și multe altele, care nu vor mai fi niciodată.

Acum au nepoți, care vor deveni adolescenți și apoi se vor maturiza. Dacă de mici își petrec timpul cu telefoanele super-performante, cu vizionarea unor filme dure, unele și cu intimități parcă nelalocul lor, cu jocuri aproape fantastice, urâte, privind niște chipuri hidoase, cu câte alte… minunății, ce vor fi mai târziu?

Și amândoi deodată își scot telefoanele mici, Elinora din poșetuța-i albă, Casian dintr-un buzunar al pantalonilor de stofă bleumarin și vor să le deschidă. Însă, amândoi deodată, se opresc. Un gând rău le-a venit: nepoții nu le vor răspunde la apel, fiind ocupați cu… cu… Și nu le-au auzit glasurile… de când?

Casian observă perle translucide curgând pe obrajii palizi ai Elinorei. Doar zice încet:

– Să fie sănătoși!

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5