Lacrima destinului

Din lacrimă se-nalță al dorului suspin,
Pe boltă stinsă, luna culege umbre reci,
Când plânsu-i apa ce-și sapă drum divin
Iar stelele-n tăcere rămân mereu pe veci.

Din chinul mamei crunt, se-nalță-a sorții glas,
Destinul ca o torță arde-n a ei durere,
Povești uitate dorm sub timpul ce-a rămas,
Speranța-i fir subțire ce-ncepe a se pierde.

Deasupra casei vechi, rămasă în pustiuri,
S-apleacă streașina, pământul ades o cheamă,
Vița se uscă-n colț, uitată printre trunchiuri,
Iar soarta-și țese urzeala-n versul cel de seară.

Și-n taină, clipa trece, încă o zi s-a sfârșit,
Sub cerul plin de lacrimi, dorul rămâne scris,
E-n tristețe destinul uitat și nesfârșit,
Ce întunecă sufletul ca stampa pe manuscris.

Destinul duce dorul durerii, e zbucium
În noaptea ce plânge tăcerea, un șlagăr
Al dorului negru, adânc în suflet e scrum
Zâmbetul înșală, iar lacrima spune adevăr.

O, soartă crudă, de ce-mi iei alinarea?
Via bătrână-n umbra sorții se ofilește,
Mirosul ierbii arse își pierde însemnarea
Rădăcina-i frântă, iar pământul o-jelește.

Din tristețe sufletul se-nconvoaie,
Destinul rătăcește în beznă ne-mpăcat,
Din tristețe plânsu-i ca o ploaie
Și-n lacrimi soarta-i cântec dezbrăcat.

Lumina-i visul stins de-o noapte grea,
S-a frânt sub pas un copac, uscat și greu,
Iar umbra speră zadarnic c-o să stea
Sub vânt amar, șopti-va parcă dorul meu.

Din amintiri, o umbră stinsă mă veghează,
Un cântec moale piere-n adâncirea ei,
Tăcerea casei vechi sub soarta ce vibrează,
Se-ntoarce peste vremuri, cu zorii în scântei.