Pe râul curgător de lacrimi, ce-ntinde-oglindă,
Timpul, eternul sculptor, în noi sapă grindă,
Memoriile, stârnite de valuri rapace, le sting
Și-n hăuri adânci nădejdile noastre se-nfrâng.

Clepsidra devine un far în eter,
Cu grai de nisip ce-ngână un mister,
Prin lacrimi gemene, se varsă vremelnic
Timpul cu două săgeți, scrie-un pomelnic.

Aripile timpului, ceasornicu’ îl strânge,
Ca o busolă ce sensul și-l frânge,
Din urmă și înainte, prin valuri de eter,
Călătorim cu vise ce umbrele-și cer.

Fiecărui puls, o stea în infinit,
Timpul ne leagă de-al său pornit,
Într-un labirint etern al mișcării,
Ne așază-n straturi din fluxul chemării.

Oglinda ne prinde chipul schimbat,
Trecerea insistă și ne dă un sfat,
Privește-n trecut, dar cară-nainte
Cele două pânze ce-se leagănă-n ținte.

În univers, clipele-s în ceasul rotund,
Pârtiile timpului cu rosturi ne-ascund,
În spire adânci, orbitele cresc-n haos
Și-n umblet ne poartă veșnicul adaos.

Ca norii ce-n ceruri lasă umbre prelunge,
Noi suntem unda râului, în care plângem
Și timpul ne poartă prin spații hoinare,
Țesuturi de zăpezi, așternuturi seculare.

Timpul e cheia ce-n suflet ne umblă,
Cu lacrimi își sapă cărarea profundă,
Dar omul pe firul ce-l macină din orb,
Simte în el un ceas, ne-încetat sobor.

Înainte și-n urmă, sensuri, în contorsie,
Timpul devine un refren în propulsie,
Și omul își caută calea pierdută,
Misterul e viața, iar vraja-i temută.
*
Pe râul etern din lacrimi, îmi plutește ființa,
Ce-n timp se răsfrânge și-și află dorința,
Călătoresc prin lumini, în două direcții,
Și Divinul îmi deschide ușa altor proiecții.