IONEL BEJENARU (n.24 sept.1948, Botoșani – m.7 mai 2013, Iași)

Lame alese de plânsul lumii (carte în pregătire pentru publicare

Românul şi ochii

Nu doar se spune, dar pe om îl citeşti doar după privire, după ochi. Iar ochii, bine citiţi, spun multe, enorm de multe. Sunt ochi pătrunzători, care văd în adâncuri de suflet. Interesaţi să vadă, dintr-o motivaţie sau alta sau poate din curiozitate. Sau, poate neinteresaţi ci, fiindcă aşa le este firea. Ei văd bine, cu sau fără ochelari. Văd ceea ce trebuie. Ştiindu-le forţa, mulţi se ascund privirii lor. Spre a nu fi citiţi. Din varii motive.

Sunt ochi trişti, pe măsura tristeţii sufletului. Ei trădează o dramă, o decepţie, o supărare. Nu au cum să fie altfel. Uneori, purtătorii lor fug de ochii celorlalţi din jur sau se ascund, ţinând să-şi trăiască tristeţea doar pentru sine. Sinele lor.

Sunt ochi apatici, care nu spun mai nimic. Constaţi că aşa sunt şi atât. Apatia acestor ochi denotă un indiferentism, pe purtătorii lor lăsându-i rece tot ceea ce se întâmplă. Într-un fel, nici nu au nevoie să-şi ascundă privirea.

Sunt ochi dulci, pe care-i faci cu bunăvoinţă, şi ai dulci, în ideea de a-i şti cuceritori sau cuceriţi. Cu ei deschizi uşor câte o uşă, multora inaccesibilă, baţi la poarta unui suflet, poartă bine ferecată, înfiripi o idilă, un flirt şi cine mai ştie ce. Asemenea ochi nu lipsesc în frumoase declaraţii de dragoste ce stau la baza marilor iubiri. Se poate cita, în acest sens, o bogată bibliografie.

Sunt ochi tulburi, exprimând insatisfacţie, ambiguitate, căutare a cine ştie ce. Sunt voalaţi, aşa că cititul lor nu este prea lesnicios. Dar, odată citiţi, satisfacţia este cu atât mai mare.

Sunt ochi înfricoşători, răi, haini, trădând intenţii dintre cele mai mârşave. De multe ori îţi este frică să-i întâlneşti şi dacă se întâmplă, îţi muţi rapid privirea în altă parte. Poate aşa le este atributul din punct de vedere genetic, poate i-a adus viaţa în această stare, o viaţă cu atâtea meandre pentru purtătorii lor.

Sub ochii galeşi, exprimând căldură, purtaţi, în genere, de bunicul şi bunicuţa, una dintre bunicuţe fiind chiar cea care o aştepta Scufiţa Roşie şi peste care a dat fiorosul lup. Oricum, cel mai mult atare ochi revin vârstei a treia, demnă de tot respectul nepoţeilor, dar nu al generaţiilor mai tinere.

Povestea, care nu este una ca oricare, povestea ochilor cu care privim şi care ne privesc este una interesantă şi netrecătoare.

 („Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi”, 5-12 octombrie 2002, p. 4)