Ioan VASIU

CATRENE

doar poeţii pot s-audă cum plânge marea-ntre stânci
doar poeţii pot să vadă luna sărutând un nor
doar poeţii pot s-adune liniştea din văi adânci
doar poeţii pot să cânte în al primăverii cor
* * *
m-ascund în poeziile ce plâng
m-ascund în amintirile ce curg
m-ascund în al iubirii verde crâng
m-ascund în norul blestemat de-amurg
* * *
eu cu tristeţea nu am dialog
din suflet o alung şi-o scot în stradă
să umble ca un cerşetor olog
ţinându-se de garduri să nu cadă
* * *
într-un geam întredeschis
lacrimile-ncep să fiarbă
pe maşina mea de scris
de o vreme creşte iarbă
* * *
mă cert cu viaţa uneori în vis
pentru un gram în plus de fericire
mă simt mereu un geam spre cer deschis
prin care poezia să respire

* * *
locuiesc într-o pădure plină cu melancolii
într-o peşteră comodă de furtună mă ascund
mă destăinui câteodată primăverii timpurii
şi traduc şoaptele blânde din oceanul fără fund
* * *
chiar dacă-mi dă pădurea loc de casă
şi-un lan de grâu m-aşteaptă şi mă-mbie
iar marea să visez pe ţărm mă lasă
prefer să locuiesc în poezie