Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Lansare de carte la Toplița, jud. Harghita: „Ctitori de neam. Dascăli de ieri și de azi”

    Lansare de carte la Toplița, jud. Harghita:
    „Ctitori de neam. Dascăli de ieri și de azi”, un titlu cu valoare sumativă care provoacă lectura în asocieri descriptive

    Vorbim, în cazul de față, despre Volumul IV, Editura Eurocarpatica. Sf. Gheorghe, 2022, o editură a cărei recomandare ar deveni redundantă în spațiul în care trăim.

    Volumul este coordonat de profesor Elena Mîndru, inspector școlar pentru învățământul primar – câtă strădanie, inițiativă, perseverență, determinare de a reliefa munca, activitatea, urmele, trecerea, importanța unor oameni care s-au făcut „ctitori de neam”: „Eu mi-am dorit să rămân elev în fiecare zi a vieții mele și dascălii au continuat să-mi fie colegii, învățători și profesori, colaboratori de-a lungul timpului, adevărați ctitori de neam, iar acest volum rămâne un omagiu adus memoriei lor peste ani” mărturisește domnia sa; ca să nu se aștearnă neuitarea, ar spune cronicarii noștri. Volumul devine astfel, cu certitudinea consecvenței, un proiect de suflet al doamnei inspector Elena Mândru, proiect care a debutat în 2011, continuând în 2012, respectiv 2017. Autenticul își găsește trăinicia în perseverența acestor gesturi.

    Culegerea computerizată a fost realizată de prof. învățământ primar Carmen Elena Braic; tipul acesta de muncă e îmbrăcat în răbdare, abilități digitale, claritate și viziunea unui tot unitar.
    Corectura s-a realizat sub ochiul unui profesor de limba și literatura română deosebit, Carmen Mariana Bucur, fiică de Om și Ctitor de neam.
    Grafica volumului aparține Cosminei Marcela Oltean. O grafică excepțională, care se strecoară miniatural în paginile cărții; mă voi referi la ea mai târziu, pentru că îi consider mesajul complementar celui scris, extrem de bogat în simbolistică. 

    Proiectul a fost realizat cu sprijinul Secretariatului General al Guvernului prin Serviciul Dezvoltare Comunitară, din cadrul Direcției Generale Guvernare Deschisă, Relații Publice și Cooperare.
    Cartea aceasta se deschide cu o dedicație: „Dedicăm cuvinte de suflet dascălilor care au semănat lumină pe aceste meleaguri. Izvoare de minuni rămâneți prin vreme!”
    Urmează un cuminte și cald Cuvânt de binecuvântare al Preasfințitului Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, „Condeiul care a scris în suflete”.

    E secondat de cuvânt înainte al Inspectorului Școlar General Adjunct Cristinel Fănel Glodeanu, care se deschide cu o propoziție sub zodia afirmativului fără ezitare „Cadrul didactic dedicat și implicat este întotdeauna un ctitor de neam”.
    Și un Cuvânt-Interviu ipotetic, intitulat sugestiv Arta de a fi profesor în care doamna inspector Elena Mândru analizează calitățile dascălului, dinspre personal spre general și invers, cu îndemnul adresat tinerilor ce ne urmează, într-o percepție intimă, electrizantă: „Nu uitați niciun moment că sunteți profesori și că ați ales să influențați destine!”

    Apoi se descoperă cartea cu 64 de portrete; unii dintre dascălii prezentați sunt alături de noi în această sală; s-a scris despre ei și la rândul lor au scris despre alții în această carte: îi descoperim din dublă perspectivă.
     Cine a scris despre acești oameni? Colegi, părinți, foști elevi, unii deveniți la rândul lor cadre didactice, persoane publice, copii de sânge ai cadrelor didactice și alții copii de suflet. De pildă, din perspectiva copilului, descopăr prezentările portret/medalion ale părintelui Emil Adam (Miruna Emilia Adam), Doina-Irina Antal (Adrian Grigore Antal), Eugen Hirișcău- Alexandra Hirișcău), Emil Precup (Elena Emilia Mariș).

    Unii dintre cei care au scris sunt cadre didactice, alții se pregătesc să devină, îmbrățișând profesia părintelui; consider că este o notă în plus a confirmării valorii reprezentate de părinte.
    Alții sunt copii de suflet, numindu-și dascălii cu calde formule de alint, ce par că rezistă timpului: „Mama mea de suflet” spune Roxana-Teodora Onu, la rându-i învățătoare, despre Dorina Popovici sau „mama de la școală”  așa cum notează Oana Chiuariu despre Floarea Topoliceanu.

    În această carte dascălul, vocația sa comportă definiții multiple, care se intersectează mereu; selectez câteva dintre acestea: „un profesor bun este asemenea unei lumânări. Se mistuie pe sine însuși pentru a lumina calea altora”, o definiție ce apare de cel puțin 3 ori în cuprinsul cărții, „felinar al înțelepciunii”, „călăuză și lumină”, „e cel ce aduce cu sine raze de căldură, desprinse dintr-un soare al speranței”, „care oferă aripi în zborul spre cele mai mărețe idealuri”, „darul divin”, „cel care ține în mâinile sale inteligența și sufletul copiilor”, care răspunde la mii de „de ce-uri”, „cel care deschide drumuri, modelează inimi și caractere, cel care deține chei intime ale educației”; e „un Om deosebit/un om mare”, „profesionistul”, „cel care influențează întru eternitate”, „o lumină ruptă din Rai”, „cel care face apostolat”, „felinar al înțelepciunii”, „omul care sfințește locul”, „legătura vie dintre trecut și viitor”, „mentorul”, „poetul iubirii”, „cel drept și corect”, „modelul”, „omul binecuvântat de Dumnezeu”, „omul care echilibrează Universul”, „cel cu primăvara în suflet”, „responsabilul”, „pedagogul/ unul de școală veșnică”, „cercetătorul”, „părinte de suflet”, „formator de minți și suflete”, „cel care îți oferă lecții de zbor, de visare, de curaj, de îndemânare și istețime, cel care plânge pentru elevul său în pragul repetenției într-o lecție interioară a neputinței de a face mai mult”. Cu alte cuvinte e  „domnul/doamna … copilăriei noastre”.

    Altfel spus,  reluând o idee internă a cărții, profesia aceasta pare a fi „cea mai importantă de pe Pământ”; e o idee copleșitoare într-un superlativ absolut dezarmant, dar care obligă la multă, infinit de multă jertfă.
    Însumez aceste definiții- sintagmă unor coordonate comune: atingerea unui Tot Absolut,  acutul simț al datoriei; regăsesc ideea că nimic nu este întâmplător în viața noastră: în portretele multor colegi se pare că aceștia s-au pregătit de mici, prin alternative ale jocului „de-a învățătoarea”, la buza „podireului” sau în casa natală exersându-și vocația cu frații mai mici. Descopăr apoi că acești oameni sunt extrem de pasionați de ceea ce fac, că au devenit pentru ceilalți prieteni, mentori, modele care emană respect, de aici nevoia de a scrie despre ei;  că au influențat atâțea generații și că au oferit cunoaștere, zâmbet, suflet, îndreptare de viață, au croit o lume, căci se spune că „Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvățați ca să iubească învățătura, făcător de om trebuie să se numească”, Sfântul Antonie cel Mare. Prin urmare, dascălul poate fi numit, fără îndoială, făcător de oameni.

    Toate definițiile au legătură cu înălțarea…

    Într-o imaginară cruce a destinului de dascăl se restabilește o verticală cu divinitatea tocmai prin legătura aceasta a omului întors către oameni, către fragila ființă- copilul, către colegii și oamenii din imediata proximitate, părinții…
    Portretele personale ale dascălilor cuprind traseul profesional al acestora, școlile absolvite, locurile peregrinărilor, statornicia și fidelitatea față de școala în care au profesat sau profesează. Sunt datele firești ale existenței, cartea de vizită profesională.
    Fiecare știm ce au însemnat anii de studiu, stresul examenelor, perspectiva siguranței unui loc de muncă, oboseala unei zile alături de zeci de copii, schimbul de cunoștințe, dilemele nerezolvate, orele târzii ale serii cu planuri pentru a doua zi, plânsul unui copil, ghetuțele rupte ale cuiva, foamea altuia și deasupra tuturor, ochii deschiși cu atâtea și atâtea întrebări. Toate acestea ne-au făcut oameni!

    Apoi acestora li se adaugă personalul întâlnirii, modul în care cei care au scris despre ei reușesc să creioneze sublimul. Și asupra acestui aspect vreau să mă opresc puțin.
     Personal, consider că o viață frumoasă aparține aceluia care este atent la detalii, acele lucruri mici, aparent insignifiante, împinse spre zona minimalului într-o lume obișnuită să răstoarne munții.
    Acest lucru îl descopăr în medalioanele portret ale dascălilor din această carte: detalii adunate în memoria afectivă a fiicei, fiului, colegului, elevului, prietenului; exemplific câteva dintre ele: „Ana are mere”, un laitmotiv al existenței fiecărui copil,  inteligență zvâcnind din replici- marcă a unuia sau altuia dintre profesori, fermitatea surprinsă în aparent banale secvențe de viață, pentru că știm noi, cei de aici, că fiecare gest al nostru devine o poveste pentru măcar cineva din clasa noastră, că devine semnificativ în timp, ca aurul trecut prin foc; adaug detaliilor absolut aducătoare de zâmbet nostalgic, gesturi umezite de lacrimă, conversații marcante și replici nespuse la timpul când erau firești: doamna e elegantă, doamna e frumoasă, domnul e cinstit, e onest… și aș putea să continui; vă las să citiți! Dacă nu i-ați cunoscut pe toți cei înscriși în paginile acestei cărți, vă invit să-i cunoașteți!

    Ceilalți nu știu despre noi că deținem un mare secret, că suntem una dintre cele mai norocoase categorii socio-profesionale; dacă prințul din poveste căuta tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, este foarte clar că noi am descoperit ceva din formula ei. Ceva din sufletul nostru reușește adeseori să se salveze temporalului, să rămânem cu o tinerețe a spiritului.
     Norocul nostru, acela despre care vorbeam acum are și reversul unei perspective a expunerii publice, devenind controversați într-o societate care pare a se pricepe la toate meseriile, inclusiv la a noastră.
    Ce ne salvează din asta? Ne salvează autenticul, cunoștințele, atitudinea vertebrată în fața actului educativ, demnitatea ființei asumată unui scop nobil și dragul de elevii noștri. Un drag real, căci cum altfel am putea exercita această meserie?

    Peisajul uman interior al cărții se descoperă într-o lecție de viață pentru cel dispus să învețe.
    Am spus la început că mă voi opri asupra graficii acestei cărți.
    Descopăr arborele vieții ce crește din carte, firul tors parcă din fus, ce curge din aceeași carte, asemeni cunoașterii, în liniile fine ale infinitului; arborele „ghicește fața”, ca-n jocul inocent al copilăriei, un fel de „ghici câți oameni duce în suflet un dascăl?!”; chipuri în oglindă cu taine în dezlegare din aceeași descendență a arborilor pereche, rădăcini, trunchiuri frânte din care crește tinerețea arbuștilor, șansa unor începuturi, prelungiri ale vieții; li se alătură copacul balaur, cu ceasul săpat în trunchi și ceasul, simbolul timpului care curge, „fugit irreparabile tempus” cu șansa secundelor, minutelor, orelor care se scurg în căderea în sus a crezului „nimic nu se pierde”. Mesajul capătă valoarea timpului personal prin prezența clepsidrei, într-un nonverbal „memento mori” sau poate „carpe diem”. 

    Apare apoi simbolul balanței, fragilă și fermă, echilibru între copilul ținut iluzoriu în palme și cunoașterea tainică a vaselor comunicante prin logica neuronală; pana, cea care trasează indescriptibil sensul nostru ca dascăli; și iar balanța, în care adolescența își așterne zâmbetul, în simbolistica tainică a funiei.
    Universului imagistic al cărții i se alătură alternativa holistică a unui chip prins în mișcarea imaginară a unor aripi de serafim contemporan; și iarăși aripi de serafim care cresc și descresc din sine; par a spune că doar perspectiva contează; heruvimul biblic cu mulți ochi- ai cunoașterii, ai deschiderii duble spre sine și spre lume.
    Stele-n noaptea coroanei unui arbore, atunci când simbolul axis-mundi nu face altceva decât să spună simplu: dascăl; și iarăși stele, galaxii, soare și lună cu munți ce-i desparte, atomi, lanțuri trofice, așteptarea luceafărului în oglinda apei; valuri, semne interogative din care se nasc chipurile mitologice ale inițiatului și ucenicului.

    Seria grafică trasează delicat mâna care ține, mâna care caută, ochii bufniței într-un simbol al prețioasei înțelepciuni, cu tomuri de cărți, gânditori în reculegere; deschideri ale ferestrei, în spatele căreia se oglindesc întunecat fire de nori, într-un joc iluzoriu „voi, dascălii, nu sunteți bătrâni niciodată, voi sunteți autentici, voi sunteți veșnici!”
    Apropieri și depărtări ale timpului în simfonii de linii curbe; nicio linie nu e frântă în această grafică; toate se dizolvă într-o curgere lină, duioasă, cum poate ne-am dori să fie viața!
    Grafica, devine în această carte limbajul complementar, sumativ al celui verbal. E unul cu forța expresivă a filigranului pe o operă de artă, cu plus valoare a acestei cărți!

    O carte de tipul acesta mă îndeamnă să mă gândesc încă o dată cât de fragili, trecători suntem în această lume, că ne sunt necesare momentele frumoase ca motor atunci când îndrăznim să spunem „nu mai pot”, și o facem extrem de puține ori verbalizând, că ardem, asemenea metaforei lumânării…
     O carte ca aceasta mă face să înțeleg cât de importantă devine inițiativa cuiva de a-i da naștere, și fără îndoială mă opresc asupra doamnei inspector Mândru. Știu că este un om inteligent, modest, echilibrat, demn, ambițios, perseverent, perfecționist, că știe să ofere bucurie, că își respectă colegii, așa cum ne numește pe noi, … că există atâtea cuvinte frumoase pe care le-am putea inventaria în portretul domniei sale… Le asociez reverenței unui „Mulțumim, doamna inspector!” 

    Portrete în lumină, portrete în sepia… 64  de dascăli, 64 de medalioane, 64 de oameni cu majusculă valorică inerentă, sute de gânduri, exponențial sporite la sute, mii de gânduri neobosite, într-un album idiomatic al sentimentelor. 14, ca într-o poveste apostolică au plecat, au devenit lumini în stele sau poate stele de lumină, alții sunt printre noi. Să-i prețuim, să le spunem cât de mult înseamnă, pentru acel „încă” al fiecăruia dintre noi. Să le spunem că fără ei lumea ar fi fost mult mai săracă în cunoștințe, în sentimente, în deveniri, asemenea fântânii din care dacă nu scoți apă, nu sporește!

    Câtă emoție vibrează în paginile acestei cărți: e o carte cu dragoste, un rețetar sufletesc al profesiei noastre!
    Ne rămâne gestul profund al Recunoștinței pentru Dascăl… cel de Ieri și cel de Azi…

    Cosmina Maria Nan
    Foto – Asociația învățătorilor harghiteni



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2023 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5