Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    LENA MITROI: ”Iubesc presa tipărită și cartea, în special, ador mirosul hârtiei cretate când cumpăr reviste cu ștaif”

    Interviu realizat de Ioan VASIU, U.Z.P.R
    Primit pentru publicare: 10 Iunie 2022
    Editor: Ion ISTRATE
    Copyright: ©2022 Ioan Vasiu, ©2022 Lena Mitroi, ©2022 luceafarul.net
    © 2022 by Agata
    Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
    Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
    NB
    Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.


    LENA MITROI: ”Iubesc presa tipărită și cartea, în special, ador mirosul hârtiei cretate când cumpăr reviste cu ștaif”

    IOAN VASIU : – După ce ani de zile, dumneavoastră ați pus întrebări interlocutorilor, în calitate de ziarist,  propun să inversăm rolurile de data aceasta și să vă rog să răspundeți la întrebările mele. Sunteți de acord ?

    LENA MITROI : – Mă onorați și mă surprindeți. Schimbarea de rol este o provocare pentru orice jurnalist. Vă mărturisesc că am emoțiile școlarului, care încearcă să se ridice la înălțimea acestui privilegiu. Vă mulțumesc, Maestre, răspund cu bucurie întrebărilor dumneavoastră!

    I.V. : – Când și unde ați debutat, ca jurnalist ?

    L.M. : – În anul 1993, am susținut examenul la revista Poliția Română. Pentru cele două locuri, la categoria jurnalism, intraseră în competiție 22 de candidați. Aproape toți aveau rude în sistem, știau că vor să ajungă ca tata, mama, unchiul … în uniformă, credeau că vor defila cu armele la brâu și vor face carieră de mari generali. Mă simțeam pierdută, un neica din lumea largă, parașutat în iureșul concursului de la acea vreme. Dintre ai mei, nimeni nu lucrase vreodată într-un minister, cu atât mai puțin la Interne. Tata, neam boieresc, m-a amenințat că mă reneagă dacă mă fac milițiancă, fratele meu râdea cu gura până la urechi, sora mea, Adina, mă încuraja în taină, doar mama, miloasă din fire, a avut grijă să mă trezească, în ziua examenului, la ora șase dimineața. Fie-le memoria binecuvântată celor plecați într-o lume mai bună, că multe au mai pătimit din cauza răzvrătirilor mele!

     Am plecat, ca din pușcă, spre ceea ce a însemnat, apoi, drumul meu. Cu sufletul la gură și cu inima strânsă, la proba scrisă, am făcut ce m-am priceput, aveam să aflu, după două săptămâni, că trecusem cu brio, chiar cu nota 10 la secțiunea reportaj.

      Primul an a însemnat o cursă cu mine însămi, învățam în fiecare zi despre munca de jurnalist, despre activitățile specifice ale polițiștilor, jandarmilor, pompierilor și ale altor cadre din Ministerul de Interne, stăteam lipită, ca marca de scrisoare, de telefon și fax, deslușind, atentă și tenace, tainele celei mai frumoase profesii din lume. Am avut parte de colegi excepționali, care m-au învățat despre puterea cuvântului, transformat în armă redutabilă, m-au făcut să simt ce înseamnă să dăruiești necondiționat, să te apropii și să încurajezi un străin să scrie și să parcurgă corect drumul de la redactarea primei știri, până la cele mai dificile anchete, după mulți ani de trudă, emoții și examene ulterioare cărora aproape că le-am pierdut șirul. 

    I.V. : – De ce ați ales presa militară ?

    L.M. : – Am ales să lucrez cu cei mai buni. La vremea respectivă, așa stăteau lucrurile, presa militară se bucura de o mare credibilitate în rândul cititorilor. Era firesc, aș spune, jurnaliștii militari aveau și au acces la informație, scriu, dintotdeauna, despre realități dintr-o lume mai puțin cunoscută, sunt cei care fac istoria clipei, înveșnicind istoria teribilă a fiecărei Arme a Ministerului Afacerilor Interne. Își duc misiunile până la capăt, alături de colegii din structurile operative, bat țara și țările, în teatrele de operații, intră în viețile criminalilor, tâlharilor, hoților, laolaltă cu destinele victimelor lor, în povești complicate, ce scot la lumină latura cumplită a ființei umane. În prezent, din păcate, au rămas doar câțiva specialiști, la același volum de muncă, iar rostul presei militare este înțeles din ce în ce mai puțin chiar de către cei care ar trebui să o susțină. Jurnaliștii din presa departamentală au un rol important, în devenirea instituției, prin mesajele transmise atât publicului intern, cât și la nivelul societății civile. 

    Prin oamenii pe care mi I-a scos în cale, am simțit că Dumnezeu mă iubește. Am avut șansa să lucrez în redacție alături de scriitorii Traian Tandin, alias Comisarul, Ioan Popa, Ioan Drăgoi, Geo Călugăru, Petre Crăciun, poetul de mare sensibilitate Ionel Tecșa, generalul Marcel Popescu, fost redactor șef al revistei și, ulterior, președinte al Clubului Dinamo. Mă bucur de prietenia jurnalistei Ina Bălan, îi mulțumesc din inimă pentru îndrumarea atentă, grija, răbdarea arătate. Am fost adoptată sufletește de scriitorul general prof. univ. dr. Nicolae Rotaru, cel care a condus Revista Pentru Patrie, în cea mai fastă perioadă, și coordonatorul lucrării mele de masterat. Un adevărat descoperitor de sensuri, desăvârșind arta cuvântului în peste 150 de cărți publicate. Am lucrat cu Vasile Ursache, un alt generos redactor șef al publicației noastre. Mi-a servit stilistică pe pâine dimineața, prânz, seara și între mese și îi mulțumesc că a pus presiune pe mine. Am avut, de asemenea, privilegiul să îi cunosc și să îi admir pe poetul George Mihalcea, scriitori cu har divin precum Ștefan Mitroi, Olimpian Ungherea, Ion Anghel Mânăstire și mulți alți călători prin lumea ideilor ce au trecut cu folos prin casa profesională a revistelor departamentale.

    Mă întorc în timp și mă consider un om norocos, pentru că am trăit și am lucrat în preajma unor oameni remarcabili, care au dat sens carierei mele. Dacă ar trebui să o iau de la capăt, aș merge pe același drum.

    I.V. : – De câți ani sunteți membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și de ce ați aderat la această Uniune ?

    L.M. – În anul 1994, împreună cu colegii de redacție, am susținut examenul de acceptare în Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. A fost dorința tuturor redactorilor revistei Poliția Română și decizia redactorului șef, generalul Marcel Popescu, de a adera la cea mai prestigioasă asociație profesională, continuatoarea tradițiilor și valorilor presei românești, care a promovat constant creația publicistică și jurnalistică de cea mai înaltă clasă. Cum să nu îți dorești să faci parte din clubul select de care se leagă numele, transformate în renume ale gazetăriei româneşti, precum Victor Iamandi, Eugen Filotti, viitori miniştri, Nicolae Batzaria, Ion Minulescu, Ion Pas, Cezar Petrescu – poeţi şi prozatori, Constantin Papacostea, Samson Abramovici, Brunea Fox, Dinu Dumbravă, Ion Felea, Mircea Grigorescu, I.G. Peltz, Nicolae Pora, Jean Vulpescu, Pamfil Şeicaru.

    După 1990, vorbim despre Petre Mihai Băcanu, Sorin Roșca Stănescu, Romeo Nădășan, Cornelius Popa, Mihai Miron, Doru Dinu Glăvan și mulți alții.

    I.V. : – Câte cărți ați reușit să publicați până acum ?

    L.M. : –  Pentru mine cartea este un spațiu sacru, în care intri cu inima smerită și cu teama ca nu cumva o palpitație să tulbure povestea autorului. Scriitorii sunt arhangheli ai sufletului meu pe urmele cărora calc, precum balerinele, în poante. 

    În ceea ce mă privește, cred că am nevoie de timp, de distanțare emoțională, de uitare chiar și de reamintire a ceea ce am trăit, dar într-un echilibru stabil și într-un fel mult mai așezat. 

    În cei 27 de ani de activitate, am cunoscut polițiști care au dat strălucire Armei polițienești prin ceea ce au făcut, iar aici îmi amintesc doar câteva nume, de altfel, foarte cunoscute în spațiul public: coloneii Dan Antonescu, Lucian Diniță, prof univ dr.Tudorel Butoi, generalii Lazăr Cârjan, Iulian Medrea, Costică Voicu, Gheorghe Popa, Virgil Vochină și seria de aur a Poliției Române poate continua cu specialiști din mai toate structurile instituției noastre.

    Deocamdată, fac o selecție a articolelor pe care le-am scris de-a lungul timpului, îmi este greu să aleg materialele, dincolo de cazuistica abordată, sunt multe amintiri, secvențe de lucru, legate de activitatea redacțională cu suișurile și coborâșurile inerente oricărei structuri de profil.

     I.V. : – După părerea Domniei Voastre, se mai poate spune în prezent că presa este a patra putere în   stat ?   

     L.M.: – În procesul complicat al democrației românești, presa rămâne o forță redutabilă, care, prin ceea ce spune, contribuie esențial la repunerea unor domenii de activitate în cursul firesc al funcționării lor.

    Din păcate, răul vine din sfera politică, este generat de oameni politici, la comanda acestora se comite marea corupție. Iar cei ce scot la lumină raptul național, trădarea de țară sunt jurnaliștii. Nu există nuanțe în respectarea deontologiei profesionale, de aceea prefer să-i ignor pe cei ce au mințit, s-au prevalat de statutul lor, au schimbat macazul și au eșuat lamentabil în zona politică și nu numai.
    Ca jurnalist militar, am scris, în repetate rânduri că polițiștii care nu știu, nu vor sau nu pot să-și respecte statutul trebuie să plece din sistem.

    Prin urmare, mi-am respectat colegii din presă mai ales atunci când semnalau derapajele, întâmplate în instituția noastră, ne făceau praf uneori și pe bună dreptate. Problemele apăreau cu cei care fabulau, ne tratau în clișee, ne puneau pe eșafod fără să se documenteze sau, mai grav, la comandă.
    În timp, însă, în mass media, vor conta doar profesioniștii onești, curajoși și puternici, care, prin adevărul rostit, dau fiori eșalonului decizional din sfera administrației de stat. 

    Chapeau bas, în fața acestor oameni!

      I.V. : – Ce părere aveți despre apariția și dezvoltarea în ritm alert a presei online, la care am asistat în ultimii ani ?

    L.M. : – Demarajul rapid al presei online era de așteptat, s-a întâmplat în toate țările, iar România nu avea cum să facă excepție. Este mult mai  comod ca informația care te interesează să fie la doar un click distanță. Până la urmă suportul unei publicații devine irelevant în raport cu politica editorială și cu prestația jurnaliștilor. Dacă aceștia nu răspund interesului public sau, mai grav, nu spun adevărul în ceea ce scriu, ziarele, revistele își vor pierde cititorii, iar posturile de radio și TV ratingul. În opinia mea, managementul, bucătăria internă sunt mult mai importante. De pildă, colegi din presă mi s-au plâns, în repetate rânduri, că documentarea pe teren aproape că a dispărut, în timp ce redactorii șefi pun accent exclusiv pe documente. Etapele documentării sunt sfinte, iar documentarea deficitară generează efecte nedorite pentru orice publicație sau post de radio-TV. Adevăratele probleme  ale presei se regăsesc pe alte paliere și aici mă refer la lipsa resurselor financiare în susținerea mass media, la presiunile care se exercită asupra patronilor, editorilor de presă, la automatismele, rutina și, într-o anumită măsură, deprofesionalizarea celor ce au ales cariera jurnalistică. 

       I.V. : – Ar fi posibil ca presa online să ducă, la un moment dat, la dispariția presei tipărite ?

       L.M. : – Sper doar să nu se întâmple. Tarabele doldora de ziare și reviste trebuie să facă parte, în continuare, din peisajul urban. Iubesc presa tipărită și cartea, în special, ador mirosul hârtiei cretate când cumpăr reviste cu ștaif. Totul depinde de educația celor ce vin din urmă. Dependența de telefoane nu este un semn bun, iar lipsa publicului numeros de la Salonul de carte și din librării îmi dă sentimentul de inimă săracă în simțire, pustiu în suflet și minți golite de conținut. 

    Un popor, lipsit de informație, înstrăinat de cultura sa, ca parte a culturii mondiale, se pierde în timp și chiar dispare din spațiul în care s-a zămislit.

    I.V. : –  Ce proiecte aveți acum în derulare și care sunt proiectele avute în vedere pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat ?

     L.M.: – Știți cum se spune că dacă vrei să îl faci pe Dumnezeu să râdă, povestește-I despre proiectele tale. Jurnaliștii militari sunt curtați intens după ce ies din sistem. Voi rămâne la prima dragoste, presa scrisă, cu toate că ofertele primite țin de activitatea unui post de televiziune. Nu mă încântă ideea de job, prefer colaborările, am trăit prea mult timp contra cronometru, am dăruit publicului cititor și m-am dăruit profesiei, dar cred că a venit momentul să-mi îndrept privirea spre mine, să mă bucur de oamenii frumoși, de cărți, de călătorii, de spectacole și de flori. 

                                                 Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5