Tu, amintire,
Ce răsari din veacuri de cenuşă
Şi dintr-un rest de foc mistuitor,
Închide-te pe veci în vidul fără capăt,
Leagă-ţi cătuşe de-un picior
Ori prinde-ţi de aripi un mic lacăt
Şi lasă-mă o clipă doar cu mine
Şi lasă-mi sufletul să zboare
Căci pieptul nu-l mai poate ţine,
Se strânge pumnul, tâmpla doare…
Confuz mă trezesc printre chipuri străine
Iar cercul se strânge mai mult,tot mai mult,
Când clipa de azi se transformă în mâine,
Când nu am ochi să văd, urechi să ascult,
Când haosul se naşte în vechea lumină
Şi ziua iar devine o noapte senină,
Zadarnic mă-ndrept spre alte cărări
Şi caut libertatea în apus şi în zări
Căci mă găseşti sub cerul alb ca de hârtie
Şi-mi răpeşti libertatea de-a fi singur, cu mine.
Superba poezie! Aceasta este prima picatura ce ma face sa ravnesc pentru mai mult!