Tu, amintire, Ce răsari din veacuri de cenuşă Şi dintr-un rest de foc mistuitor, Închide-te pe veci în vidul fără capăt, Leagă-ţi cătuşe de-un picior Ori prinde-ţi de aripi un mic lacăt Şi lasă-mă o clipă doar cu mine Şi lasă-mi sufletul să zboare Căci pieptul nu-l mai poate ţine, Se strânge pumnul, tâmpla doare… Confuz mă trezesc printre chipuri străine Iar cercul se strânge mai mult,tot mai mult, Când clipa de azi se transformă în mâine, Când nu am ochi să văd, urechi să ascult, Când haosul se naşte în vechea lumină Şi ziua iar devine o noapte senină, Zadarnic mă-ndrept spre alte cărări Şi caut libertatea în apus şi în zări Căci mă găseşti sub cerul alb ca de hârtie Şi-mi răpeşti libertatea de-a fi singur, cu mine.
Superba poezie! Aceasta este prima picatura ce ma face sa ravnesc pentru mai mult!