Mircea DAROȘI

          Evocând faptele de glorie ale înaintașilor sau nenumăratele frumuseți ale țării, cele mai răsunătoare nume  ale literaturii noastre  s-au ,,aplecat în catedrala  limbii ”să ,,aprindă flacăra  vorbirii noastre” prin creațiile lor. Mihai Eminescu a clădit-o în așa fel încât să nu poată  fi îngenuncheată sau uitată, spunând : ,,nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”. Prin poezia ,,Epigonii ”, poetul înalță un omagiu marilor înaintași care au creat o limbă ,,ca un fagure de miere ” :,,Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere’’. Vasile Alecsandri definște limba  ca fiind ,,tezaurul cel mai prețios pe care-l moștenesc copiii de la părinți, depozitul cel mai sacru lăsat de generațiile trecute și care merită de a fi păstrat cu sfințenie de generațiile care-l primesc”. Lucian Blaga o numește ,,cel dintâi mare poem al unui popor ”, Fănuș Neagu consideră că, pentru el ,,limba română e distanța dintre inimă și umbra ei ”, Emil Cioran spunea că nu locuiești într-o țară, ci într-o limbă , iar inegalabilul Vieru era convins că întreaga natură a ostenit la zidirea ei.

           Ca trestia ne-am îndoit în vânt şi nu ne-am rupt, scria Alexandru Vlahuţă, pentru că limba ne-a fost un adevărat altar. Poetul Nichita Stănescu  o numea ,,Patria mea” și că,  ,,a vorbi despre limba română este ca o duminică”. Ea însăşi este metafora existenţei acestui popor plămădit într-un spaţiu binecuvântat de Dumnezeu. Limpede ca lacrima şi dulce ca mierea, ea este comoara sufletului nostru încărcat de doruri şi însetat de frumuseţi eterne.
            Cei care au formulat pentru prima dată temeiurile identităţii noastre exprimându-și dragostea pentru frumusețea și originea latină a limbii române au fost cronicarii vremurilor îndepărtate, apoi reprezentanții Școlii Ardelene: Gheorghe Șincai, Samuil Micu și Petru Maior au întărit aceste idei.
În Ținutul năsăudean a trăit cu veacuri în urmă un om de aleasă cultură, Toader Diacul din Feldru, unul dintre acei călugări care cunoştea limba slavonă şi era un bun caligraf. El intră în istoria literaturii române, alături de scriitorii şi cronicarii acelor veacuri: Grigore Ureche, Miron Costin, Mihail Moxa, Udrişte Năsturel şi mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei. Momentul care îl consacră, fără să-şi dea seama, este un text intitulat ,,Cuvânt la slujba de îngropăciune’’, scris în limba română cu ocazia înmormântării jupânesei Sofronia, soţia boierului moldovean, Pătraşcu Ciogolea din Calefendeşti. Însemnătatea acestei scrieri nu constă atât în ideile pe care le exprimă, cât în faptul că, autorul a îndrăznit să transmită urmaşilor gândurile sale, scriindu-le de-a dreptul în limba românească, în vremea când, ,,această limbă era socotită prea săracă, prea neînsemnată şi nepotrivită pentru asemenea scopuri’’.

            George Bariţiu stăruia şi el la vremea aceea asupra cunoaşterii istoriei şi o punea în strânsă legătură cu limba pe care o vorbim, cu limba în care era imprimată ideea unităţii de neam, de cultură şi de interese, despre care spune : ,, Limba-i depozitul sacru lăsat de generaţiile trecute pe care se întemeiază naţionalitatea’’, iar Timotei Cipariu o numeşte ,,cea mai scumpă ereditate’’.  De la el se inspiră George Coșbuc care scrie poezia ,, Graiul neamului”  :   ,,Dacă-n vreme tulburată /Nu ne-am dat noi graiul ţării,/Azi, în ziua deşteptării/ Cum să-l dăm?’’. Poetul îşi exprimă încrederea în generaţiile de astăzi că vor asigura perenitatea limbii române. ,,Nepoţii’’, urmând pilda înaintaşilor, vor fi în stare să dea riposta duşmanilor care încă ţintesc ,,pierzarea graiului’’ român : ,, Dar să piară ei cu toţii ; / Nu l-am dat, şi nici nepoţii / Nu-l vor da  !’’
Testamentul lui Ienăchiţă  Văcărescu rămâne mereu  actual pentru toţi trăitorii de pe aceste meleaguri străbune :,,Urmaşilor mei Văcăreşti /Las vouă moştenire /Creşterea limbei româneşti / Şi -a patriei cinstire’’.   Poemul lui Alexei Mateevici, preotul militar basarabean, ne convinge şi mai mult de acest lucru : ,,Limba noastră-i o comoară/  În adâncuri înfundată /Un şirag de piatră rară /Pe moşie revărsată … /
          Emoționante sunt și versurile lui Grigore Vieru din poezia ,,Limba noastră cea română ” : ,,Sărut vatra și-al ei nume/Care veșnic ne adună,/ Vatra ce-a născut pe lume/ Limba noastră cea română. … În al lumilor tezaur/Pururea o să rămână/Limba doinelor de aur/Limba noastră cea română ” 

          Acum, la ceas aniversar, ne unim în suflete și gânduri, toți cei îndrăgostiți de Limba Noastră cea Română, și spunem împreună cu Ion Luca Caragiale: Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie.
Mircea Daroși