Lucia CHERCIU

Iartă-mă, Tată

Iartă-mă, Tată, că mi-am dat toţi banii pe cărţi şi pe sandale,
c-am pierdut atȃta timp şi n-am ştiut de la început ca să te-ascult—

ascultam mereu numai cȃnd era deja prea ţȃrziu, cȃnd se scuturau
deja trandafirii. Aveam competenţa unui ceas care trebuia întors—

ceasul aşteptării, al timidităţii, al lamentaţiilor, al amȃnărilor.
Deschide, Tată, poarta: vin săniile cu feciorii cu brazi de la Alunu—

aduc brazii pentru mireasă: femeile pun pe masă cozonacii.
Adu, Tată, plosca de vin şi hai să cinstim nuntaşii—

a venit alaiul cu druştele şi cu naşii, cu socrii mari
şi cu Ionel a lui Vatră care spune strigările—

hai, Tată, mai vino odată că te aşteptăm roată:
nu învăţam să iubim cu-adevărat decȃt cȃnd deja—

te-ai depărtat. Cȃnd de fapt poate eşti chiar aici lȃngă mine
şi-ai vrea să-mi faci semn că tot ce-aş vrea ca să-ţi spun—

tu ştii deja.