Cuvântul nu s-a mai rostit,
Cinci ani deja s-au împlinit…
Și dorul nu s-a-mpuținat,
Ci iar și iar ne-a-nlăcrimat…

Un vers-ecou, sonor și blând,
Fereastră-n inimi deschizând,
Un vers făcând ferestre-n ziduri
Ni se întoarce peste gânduri…

E-o zare-ntreagă în cuvânt,
Iar versul său n-are mormânt…
E versul viu, plenar, duios,
În sunet cald și mătăsos.

Vers și poet se-ntorc acasă,
În clopotnița rămasă
Tot pe-al satului vechi deal –
Din Moldova și Ardeal.

E versul veșnic, el trăiește,
Că-i scris cu suflet, românește!
Și îl rostim în limbă sfântă,
El, versul, încă ne cuvântă…

Și ne găsește, ne și doare –
În limba țării nu se moare!
În limba țării… nu te stingi,
Poet iubit, trăiești și-nvingi!

Fii tu fereastră către-nalt,
Când dorul ne ia cu asalt,
Când dorurile ni te cer,
Trimite-al versului mister!

Și-ajungă-ne până la noi
Rai de cuvânt, în limpezi ploi…!
Un spirit ca al tău nu piere,
Ne stă fereastră și putere…

Pentru rostirea ta blajină,
Moldova dragă se închină…
Deschizi cu vers ce-n inimi bate
Fereastră-n viață și în moarte…

Bine-ai venit, viu Univers,
Fereastră-n suflet și în vers!
Bine-ai venit, din cer, de sus,
Fereastră-n zid, dor neapus!

Bine-ai venit, apă-n fântână,
În limba sfântă, cea română!
Bine-ai venit la București,
Frate-poet, ce drag ne ești…!15