Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Luminile Basarabiei

    M-am născut la începutul unei veri într-un sat vasluian de pe malul Prutului; se numea şi se mai numeşte încă, până se va fi strămutat cu totul în cimitir, Cârja. Era un sat binecuvântat, cu bălţi şi stufărişuri nesfârşite, dealuri cu vii şi livezi, câmpuri unduind în bătaia soarelui şi, mai ales, cu oameni harnici şi gospodari. Din curtea bunicilor, priveam peste Prut la casele din Ţiganca Nouă, Ghioltosu, Flămânda şi Goteşti; erau la fel ca ale noastre, albe şi îngrijite, cu ogrăzi largi şi copaci înverziţi. Seara, târziu, admiram fascinat luminile Basarabiei, pâlcuri de stele de neajuns, de neînţeles. Ba, odată, unchiul meu, care era şeful pichetului de grăniceri ce asigura paza fâşiei arate de-a lungul frontierei, m-a lăsat să mă uit prin luneta subunităţii şi atunci am văzut oamenii robotind pe lângă case sau umblând pe uliţele satelor; erau tot ca ai noştri, îmbrăcaţi întocmai şi având aceleaşi treburi de zi cu zi. Alteori, chiar am vorbit cu ei în aceeaşi limbă de pe un mal pe celălalt al râului şi am băgat de seamă că se fereau oarecum, rezumându-se la întrebări şi răspunsuri lapidare. Înregistram toate acestea şi nu puteam pricepe cu mintea mea de copil cum de eram atât de aproape şi, totuşi, îndepărtaţi, despărţiţi de fâşia aceea arată de pământ şi de cordonul de apă.

    Peste zeci de ani, am trecut primul Pod de Flori cu emoţia celei dintâi dezvăluiri a tărâmului interzis; în orele care au urmat, întrebările şi nedumeririle din copilărie aveau să capete, în sfârşit, un răspuns. O oarecare prudenţă aparent inexplicabilă am simţit şi atunci, pe stadionul din Ungheni, unde, pentru prima oară după o jumătate de veac de îndepărtare, se regăseau români înstrăinaţi cu români. Alături, biserica oraşului, părăsită şi ferecată cu scânduri bătute în uşi, veghea, în izolarea sa înţepenită, la solemnitatea momentului; ultimele cinci decenii ale despărţirii lăsaseră urme adânci în zidurile ei, ca şi în sufletele oamenilor. Am avut sentimentul că-i văd iarăşi pe basarabenii mei prin luneta din copilărie: aidoma nouă, dar cu o anume sfială care-i cantona înlăuntrul lor, paralizându-le gesturi şi porniri pe care le aşteptam de atâta vreme. Atunci, în căldura soarelui de mai, lângă biserica zăvorâtă a Unghenilor, am înţeles de unde venea atâta frig în cuvintele abia rostite, cândva, pe malurile Prutului… Seara s-a lăsat încet peste ziua aceea de primăvară, învăluind în negurile ei aşteptări, şovăiri, iluzii şi speranţe.

    Un an mai târziu, am văzut pentru prima oară Chişinăul; era 31 august, Ziua Limbii Române. Piaţa Marii Adunări Naţionale era înţesată de lume, iar însufleţirea dezlănţuită a oamenilor m-a făcut să uit din prima clipă toate ezitările de altădată. Atâta exuberanţă şi trăire românească nu mai văzusem niciodată până atunci. A fost momentul astral de după 27 martie 1918 al Basarabiei şi al tuturor românilor, care, din păcate, a fost cu uşurinţă ratat…

    Din ziua aceea, Basarabia a devenit, ca şi nordul răpit al Bucovinei, ţinta preferată a călătoriilor mele. În Chişinău, m-am închinat la statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi la mormintele marilor români din Cimitirul Central, am păşit de atâtea ori pe bulevardul principal, unde, la 16 iulie 1941, au defilat trupele române care eliberaseră oraşul, am ajuns la vechea cetate a Sorocii, la Castelul Mimi din Bulboaca (Constantin Mimi a fost ultimul guvernator al Basarabiei), la cramele nesfârşite de la Cricova şi Mileştii Mici, la Mănăstirea Căpriana şi la cea rupestră din Orheiul Vechi, pe malul liniştit al Nistrului de la cotul Jurei şi în satele răzeşeşti ale marelui Ştefan. Cu fiecare popas făcut şi cu fiecare român întâlnit, m-am convins că marea şansă a României pervertite şi aproape adormite este, ca şi acum 104 ani, Moldova de peste Prut, cu sentimentul ei naţional renăscut, cu valorile sale autentice de credinţă, cultură şi tradiţie. Eterna şi fascinanta Basarabie este Steaua Polară a românilor, lumina siderală a neamului care ne călăuzeşte prin veac.

    …La fel ca luminile sfinte şi de neuitat ale Basarabiei copilăriei mele.

     

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5