Ioan Stratica s-a născut la 1 mai 1935, în satul Cârja deSus, comuna Cârja, plasa Manolache Kostache Epureanu, județul Tutova (astăzi, în orașul Murgeni, județul Vaslui), unde a trăit toată viața; a murit la 27 octombrie 2018, în aceeași localitate, fiind înmormântat în cimitirul local. A fost căsătorit și a avut o fiică și un fiu. A lucrat, întreaga viață, ca agricultor și pescar.

• Despre pescuitul de altădată în bălțile sălbatice ale satului Cârja, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 31 iulie 2012, la domiciliul său din localitate.
• – Cum vă numiți?
• – Stratica Ioan.
• – Când v-ați apucat de pescuit?
• – La 35 de ani.
• – Tata a fost pescar?
• – Nu.
• – Și atunci, cum de ați ales această îndeletnicire?
• – Din proprie inițiativă și din plăcerea de a pescui.
• – Cum ați început?
• – Pe atunci, lucram la C.A.P.; văzând că treburile erau cam „înguste” și efortul destul de mare, mi-am zis să mă duc la pescărie. La început, viața acolo era foarte tensionată; din cât pescuiam, din atât îmi întrețineam existența.
• – Dar era pește mult…
• – Era. Prindeam și 40-50 de kile [kilograme] cu vintile când era liber, din aprilie până la 20 august sau 1 septembrie. În perioada de prohibiție, când peștele începea să „bată”, începeam pescuitul cu năvoade și prindeam 100 sau chiar 400-500 de kile. Seara, când veneam din baltă, toată cantitatea strânsă rămânea la „piscicolă”; din ea, ne dădeau și nouă o cotă pentru a ne putea întreține familiile. După aceea, în 1974, a fost amenajată crescătoria de pește.
• – În afară de vintil și năvod, ce scule de pescuit mai foloseați?
• – Am mai avut ave, un fel de plase subțiri, cu trei rânduri de împletituri și unul de ravilă, plus o plasă deasă în centru, pe care le puneam seara și le scoteam dimineața. Noaptea, când peștele alerga după hrană, intra în ave și se încurca în ele, iar noi le scoteam a doua zi și le scuturam în barcă.
• – Prostovol sau minciog utilizați?
• – Prostovol foloseau numai braconierii, iar minciogul îl aveam, mereu, în ciocul bărcii; cu el, scoteam peștele din matița năvodului [punga din centrul acestuia în care se adună peștele], dar nu-l întrebuințam când mergeam cu vintilele sau cu avele.
• – Câți oameni avea o echipă de pescari?
• – Erau necesari 13, însă puteau fi și 14 sau 15.
• – Cu câte bărci?
• – Luam mai multe, deși era nevoie doar de trei; în una, puneam sculele pecărești, șufanele [pari lungi și groși, cu care se fixează năvodul la fundul apei] și masa de năvod. Într-o barcă, urcau șeful și doi-trei oameni, iar în altele mai veneau doi pescari și toți aduceau peștele la malul bălții pentru a-l transporta la cherhana.
• – La undiță, ați pescuit?
• – Da, dar, cum se spunea pe timpuri, undița e scula săracului, ca să scoată cu ea câțiva baboi pentru o saramură.
• – Ce fel de pești se prindeau pe vremuri?
• – Cea mai mare producție se obținea la crap, apoi erau știuca, șalăul, carasul, caracuda, plătica, bibanul, țiparul și somnul; când și când, mai prindeam câte o cegă, adusă de viiturile din Prut.
• – Unde se găseau acești pești: în balta sălbatică sau în amenajare?
• – Majoritatea se afla în baltă; în amenajare, erau șalăul, știuca și, în general, peștii care consumau puietul.
• – În Prut, ați pescuit vreodată?
• – Da, și acolo. Când nu mai „mergea” în baltă, luam bărcile și ne duceam pe canale, în vărsăturile de ape, până la Prut. Luam în spate vintilele, care, în baltă, erau legate câte două unul de altul și le desperecheam la Prut, unde le puneam, seara, cu haragul [aracul] spre mal și cu burduful în adânc; le scoteam dimineața și, uneori, găseam câte ceva, iar, alteori – nimic, ca la vânătoare.
• – Care a fost cel mai mare pește pe care l-ați prins?
• – Odată, am pescuit un somn de 22 de kile și lung de 1,60 metri.
• – Ce specii de animale și păsări de baltă se găseau pe atunci?
• – Dintre păsări, erau lișițe, rațe și gâște sălbatice – și mai mici (de nisip), și mai mari. Se mai aflau lebede și pelicani, care erau o frumusețe, iar, de câțiva ani, au apărut și o puzderie de cormorani. Dintre animale, predominau mistreții, apoi căpriorii, vulpile, vidrele și bizamii, care distrug digurile din crescătorie și consumă vegetația.
• – Dar specii vegetale?
• – Erau stuf, papură, țipirig, nuferi, un fel de șuvar [șovar], iarbă de baltă și tot felul de plante acvatice.
• – Ați trăit și evenimente nefericite?
• – Când au fost viiturile mari din 1970, apele Prutului ajunseseră până la marginea satului și nivelul lor crescuse atât de mult, încât au inundat mai multe case. Atunci, pescuiam pe balta sălbatică și era să ne înecăm. Eram mai mulți pescari și toți au avut diferite păreri: ba să ne dăm drumul pe Prut, că e apa mai mare și poate rezistă bărcile, ba să venim pe baltă, înspre sat. În situația aceea, fiecare a apucat-o cum a gândit; eu mă aflam cu încă doi pescari într-o barcă, iar valurile ne manevrau în așa hal că aruncau apa peste noi și a fost cât pe-aci să ne răsturnăm. Dacă nu tăiam valurile, în curmeziș, cu ciocul bărcii și o scăpam, numai oleacă, în coastă, puhoiul ne arunca și ne înecam; apa era rece de la înghețurile din primăvară și a fost mare pericol, dar am scăpat toți cu viață.
• – În acești ani, s-a înecat vreun pescar?
• – De la înec, n-a murit niciunul.
• – A existat vreunul care nu știa să înoate?
• – Nu; ca pescar, trebuie să știi, pentru a-ți salva viața.
• – Vă întâlneați cu basarabenii de dincolo de mal?
• – Ne vedeam, dar nu era voie să comunicăm. Când ne întâlneam, ei se duceau în drumul lor, iar noi într-al nostru; erau educați în așa manieră, încât să nu vorbească niciodată cu noi.
• – Dar astăzi?
• – Acum, poți vorbi pe malul Prutului cu cine vrei, când vrei și cât vrei.
• – Ce v-a determinat să vă retrageți din pescuit?
• – Nu mai puteam din cauza bătrâneții; am ieșit la pensie la 62 de ani și opt luni, dar am mai lucrat până la 76 de ani, adică încă 13 ani și ceva.
• – Nu a rămas nostalgia bălții și regretul de a nu mai fi pescar?
• – Îmi pare rău că nu mai sunt împreună cu oamenii cu care am lucrat atâția ani. Fiind cel mai bătrân dintre ei, le eram ca un tată; ne înțelegeam – ei tineri, eu în etate –, că spuneau ei una, eu alta și prindeam multe lucruri bune unii de la alții. Dar au trecut anii și, de vreun an și ceva, de când sunt liber, parcă-s împiedicat și timpul trece foarte greu.
• – Nu vă e dor de baltă și de pește?
• – Ba da… Mă mai duc, câteodată, când trag pescarii năvodul și-mi dau și mie câte un pește ca amintire pentru că am fost și eu pe baltă; mai râdem împreună și mă întreabă ce mai fac, iar eu le spun că stau pe lângă casă și mă foiesc de colo colo…
• – Dar nu mai dați nici măcar la undiță?
• – Nu mă mai duc la nimic; le doresc să lucreze și ei anii pe care i-am muncit eu.
• – Multă sănătate și bătrâneți liniștite vă doresc!
• – Mulțumesc; la fel la toată lumea.

Florin Bălănescu