Pe poeta bănățeancă Adriana Weimer o cunosc de câțiva ani, prin bunăvoința poetei Mariana Moga, fondatoarei Taberei Literare ”De amicitia”, și am remarcat la ea o lumină interioară și un cult al prieteniei ieșit din comun.

Și iată că, după întâlnirea din acest an de la Băile Olănești, am intrat în posesia volumului ”Lumină de stea”, Editura ”Eikon” București, 2019, și am constatat că poezia ei este asemeni modului ei de viață: profundă, serioasă, cu o religiozitate neprefăcută, o autenticitate ce te îndeamnă să citești cu nesaț fiecare poem.

De altfel, referitor la volumul ”Lumină de stea” criticul Hans Dama afirma: ”Pentru Adriana Weimer, cosmosul și natura au o religiozitate, poeta clădindu-și aici templul meditației sale. O profunzime de simboluri explică și traduc problematica omului modern: zbuciumul continuu, solitudinea, stetea de cunoaștere, nevoia sacrificiului. În divergența modalităților poetice ale volumului există două coordonate: prima are în vedere unghiul investigației poetice, care este comutat din lumea stelară spre propria existență; în al doilea rând, evoluează spre o concentrare a limbajului, fie într-o expresie mai concisă, fie în simboluri mitologice și mitologizante”.

Volumul începe cu poezia „Lumină de stea”, care dă şi titlul cărţii şi care poate fi considerată „Ars poetica” Adrianei Weimer, motiv pentru care v-o supun atenţiei în integralitatea ei: „Se va întoarce/ fructul în sămânţă/ şi strălucirea solară/ în lumină de stea/ îşi va regăsi cerul;// se va întoarce/ izvorul la matcă/ şi cuvântul în sens/ îşi va regăsi calea;// cântecul/ se va reîntoarce/ în sfere/ şi rugăciunea/ va renaşte/ calea sfinţirii.// În lumină voi apune,/ în lumină voi trece,/ cum lumina-n vitralii/ îndumnezeită-n/ Altare.”.

Poezia face parte din Adriana Weimer, acest fapt se observă cu ochiul liber, iar pregnant în poezia „Întru spirit şi timp”: „Pun piatră peste piatră,/ cuvânt peste cuvânt,/ faptă peste faptă;// şi timpul/ mă construieşte pe mine,/ precum piramidele/ – inexplicabile dimensiuni/ ale spiritului.// Și templul/ se construieşte pe sine,/ precum piramidele/ – inexplicabile dimensiuni/ în spaţiu şi timp”.

Unele poezii, de mici dimensiuni, cu versuri simple, fără încărcătură stilistică, sunt adevărate „axiome” sau „aforisme” cu valoare de adevăr absolut, care te pot călăuzi în viaţă, şi mă refer la poezii precum: „Drumul spre Infinit”, „La infinit”, În Lumină”, „Izvor viitorului”, „Praf de stele”, „Echinox”, „Retina timpului”. Exemplific: „Venim din infinit…/ drumul spre Infinit/ îl învăţăm/ într-o viaţă” (“Drumul spre Infinit”).

Poeta face o obsesie faţă de Timp şi elementele lui cosmice, se raportează la cele două lumi paralele Cosmic-Terestru, materie şi spirit, lumină şi întuneric: „Port bucuria stelei în noapte:/ şi-n întuneric,/ lumina-mi se revarsă-n priviri/ mereu înspre voi” („Mereu înspre voi”).

Ce crede Adriana Weimer despre poezie? Cât de greu este actul creaţiei şi care este scopul final ne spune atât de limpede şi simplu chiar Domnia sa în  „Poezia”: „Poezia se naşte greu/ – poartă aură şi cunună/ de stele.// Poezia se naşte greu/ – şi în trup,/ şi în spirit,/ şi în Cuvânt –/ şi se dăruie”.

Poezii precum „Primăvara-culoare” sau „Timpul renaşterii” ne duc cu gândul la o altă latură a poetei, aceea a iubirii, a speranţei, a optimismului în regenerarea naturii, dar şi renaşterea noastră, ca fiinţe umane: „Nesfârşite zăpezi/ se nasc/ în privirile iernii;// se coace-n pământ/ sămânţa rodirii.//Din senin,/ din astral,/ curge-n cuvânt/ şi în noi/ timpul/ renaşterii”.

Universul poetic al Adrianei Weimer este vast, aşa că nu a fost o surpriză să-i descoperim două poezii închinate Poetului Naţional, e vorba de „Un cer de cuvinte” şi „Eminescu – poezia nemuririi”, din care vă supun atenţiei dumneavoastră versurile: „E poezia-ţi însăşi veşnicie/ şi poezia veşnicie-i/ steaua ta.// E geniu pur în gându-ţi şi-n rostire/ şi toată fiinţa-n geniu/ ţi-e gândire;// şi mai presus de roadele gândirii/ ţi-e poezia/ nimb al nemuririi”.

Adriana Weimer este și un bun fotograf, reușește prin finețea, experiența și profesionalismul ei să surprindă plăcut frumusețile României, fiind o ambasadoare (neplătită) a acestui areal edenic, motiv pentru care nu ne surprind poezii precum: „Colţ de rai”, „Retina timpului” sau „Fotografia – rama timpului”: „Fotografia:/ zâmbet şi gest,/ tinereţe, bucurie, viaţă,/ privire, iubire…// Toate prinse/ în rama timpului/ – mici eternităţi/ despre noi/ pentru eternitatea/ cea mare”.

Capitolul al doilea al volumului numit „Lumină de suflet” conţine poezii de o valoare inestimabilă, cu aceleaşi elemente cosmice de care se foloseşte autoarea: cer, soare, stele, strălucire solară, galaxii, sfere, lună, infinit, cosmos, cunună de stele, etc.

Este dedicat Alexandrei și lui Tibi și începe cu poezia de dragoste „La un dor distanţă”: „La un dor distanţă/ de sufletul meu/ eşti tu!// Îmi aştern drum/ şi gând/ şi cuvânt/ regăsirii.// La un dor distanţă/ de tine/ timpul/ mă priveşte/ în ochi/ cu fiecare clipă…// Îi spun şi lui:/ la un dor distanţă/ de sufletul meu/ eşti tu!”.

Tot celor dragi, în special familiei, le sunt dedicate poezii precum: „Testament de iubire”, „Mama”, „Bunul, dragul meu tată”, „În gândul bun”, „Drumul meu”: „Eşti drumul meu!/ Dinspre tine spre mine/ te-am regăsit,/ cum găseşte izvorul/ râul, fluviul, marea cea mare/ – contopindu-se…// Eşti Nordul meu !// Mereu înspre Steaua Nordului/ te-am regăsit,/ cum busola/ găseşte doar Nordul.// Eşti drumul meu !// Înspre tine mereu/ cu iubire,/ cu credinţă,/ cu suflet.// Eşti drumul meu,/ acum şi oricând”.

O altă iubire e pentru Adriana Weimer Marea Neagră, în acest sens stau dovadă calupul dedicat ei, cu titlul sugestiv „Poemele mării”: „Marea cea mare”, „Sărut infinit”, „Neţărmurită iubire”, „Îţi ating cerul”, „Energie vie – Marea”, „Clepsidra cuvântului”, „Suflet – iubire”, „Amintirile Mării”. Exemplific din ultima poezie: „Septembrie întâi/ ai venit să ne porţi/ iubirea,/ amintirile verii,/ ale Mării celei mari,/ regăsirile…//să le porţi/ în larg de albastru”.

Ultimul capitol intitulat „Drumul – destin” beneficiază de poezii care vorbesc de „apa vieţii”, de purificarea minţii prin cuvânt, despre crezul ei artistic, de găsirea propriei stele, despre sămânţă şi rod, despre Lumină şi perfecţiune, despre „piatra de încercare”, despre „loviturile vieţii”, dar şi despre „zăpada speranţei” şi Timp în toate dimensiunile lui: „Viaţa,/ ca şi timpul,/ turate/ la maxim!// Până când/ vom rămâne/ în afara noastră,/ în afara/ vieţii,/ în afara/ timpului!” („În afara timpului”).

O altă faţetă a poetei-pictor-fotograf Adriana Weimer este credinţa care vine din frumuseţea ei interioară, din dragostea pentru Dumnezeu, pentru valorile strămoşeşti cu care a copilărit, a crescut şi s-a maturizat: „A fost o vreme/ când ţi-ai/ deschis/ timpul/ înspre mine/ şi i-ai dat vieţii/ ce era al vieţii.// A venit o vreme/ când ai deschis/ spre mine/ cerul dragostei/ şi i-ai dat iubirii/ ce era al iubirii.// Va veni o vreme/ când vei deschide/ cerul/ spre mine/ şi voi da pământului/ ce e al pământului/ şi sufletul meu ţie,/ Doamne” („Vei deschide cerul”).

Despre Adriana Weimer au scris însemnaţi critici literari, numai dacă îi amintesc pe Gheorghe Grigurcu, Cornel Ungureanu, Ion Scorobete, Constanţa Buzea, Dorin Murariu, Viorica Mureşan, Constantin Buiciuc, Graţiela Benga, Gheorghe Mocuţa, Daniel Luca. Într-un „Eseu critic” eseista, criticul literar, poeta, prozatoarea  Cezarina Adamescu, concluzionează despre poezia Adrianei Weimer: „Ajunsă deja la o anume maturitate poetică, Adriana Weimer a străbătut toate etapele drumului „spre infinitul poetic”, şi se bucură astăzi de prestigiu printre poeţii contemporani de înaltă spiţă”.

Felicitări pentru această nouă reuşită lirică, pentru stilul propriu şi poeta seducătoare care trăieşte cu toate simţurile clipa, se mărturiseşte atât de luminos nouă, cititorilor!

Gelu DRAGOŞ, U.Z.P.R.