În contemporaneitatea liricii feminine, din ce în ce mai puţine voci poetice se fac auzite, cunoscute ori recunoscute. Şi asta, poate şi datorită orgoliilor nejustificate, pretinsei supremaţii valorice a unora asupra altora, nevoilor acerbe de recunoaştere, indiferent de cotaţiile sinestezice pe care poezia lor o poate oferi. Distinctă, nonconformistă, încărcată de un mimetism teribil, profundă, viguroasă, cultă, ancorată în realitatea prezentului, dar dotată cu aripile inefabile ale visului, poezia Luminiţei Zaharia câştigă din ce în ce mai mult teren, în primul rând prin varietatea compoziţională, ideatica extinsă, dar şi datorită acurateţei prin care poeta împărtăşeşte curgerile line din izvorul nesecat al muzei, ori modestiei sale mai mult decât recognoscibile. Planuri ideatice multiple, forme de expresie pornind aproape din nimic şi construind o asimptotică a iubirii, descriu o cale corectă şi surprinzătoare, ce nu se măsoară decât în paşi înainte şi nu în regresii absurde. E greu să califici poezia Luminiţei, de fapt, însăşi poezia este aproape imposibil de calificat. Ar fi ca şi cum, pentru infinitele stări create, s-ar încerca disciplinarea, înserierea şi etichetarea lor, afectându-le astfel, grav, frumuseţea şi unicitatea. Uneori argheziană, alteori blagiană, străbătută de subtile doze de umor minulesciene, lejeritatea şi detaşarea stănesciană, ori împrumutând din contemporaneitate accente sociale, poezia Luminiţei Zaharia este VIE. La fel de vie cât poate fi un vis propriu, născut târziu în noapte şi volatilizat în zorii zilei, pentru ca apoi să renască mai puternic, dând frumuseţe fiecărui amurg. Cu o activitate literară meritorie, semnând al zecelea volum de autor, inclusă fiind în unsprezece antologii de răsunet naţional şi internaţional, poeta bucureşteană completează galeria confraţilor valoroşi, lirica sa dovedindu-se inspirată şi de mare actualitate. În această taxonomie specială, IUBIRII i se întocmeşte o TRANSCRIERE FONETICĂ, nu atât în scopul redefinirii sale, cât pentru a reaminti cum să fie rostită, simţită şi, de ce nu, transformată în izvoare cu apă vie.