Marin IFRIM

Mă uit la țara mea și nu-mi vine să cred că nu mă iubește

Toți ies din televizoare ca din niște abatoare ale iadului, au fețe
De miniștri, președinți, servicii funerare secrete etc. Sunt ca și un
Prezervativ plin pe gura poporului. Mâncători de spermă electorală,
Mulsul și tunsul oilor. Miorița de pe centura electorală. Sunt dincolo
De noi, în 89 la sută din țara lor. Cresc precum buruienile. În locul
Viitorului, vin acești limbrici garantați medical de medici specialiști
În umeri cu sfinctere. Se duce totul de râpă. Țara mea e mai puțină
Decât eu însumi, are toate dimensiunile unui continent scufundat.
N-o să mor până nu o să o dezantlantidez. S-o scot din scufundare
Cu un singur scuipat care să scadă nivelul oceanelor. E țara mea.
Văd aceste fețe pocite la televiziuni. Intru în stres. Dar și în rezistența
Speranței. Încă nu m-au dus la locul electoral de veci. Încă știu de
Ce sunt în stare acești stafilococi dezertați din laboratoarele politicii.
Încă sper, încă sunt optimist, încă muncesc pentru țara mea.
Inclusiv în somn, în coșmaruri, în îmbrățișări în lipsuri de tot felul…
Mă uit la țara mea și nu-mi vine să cred că nu mă iubește.
I-am dat tot ce am putut, inclusiv viața de zi cu zi. Încă am răbdare.