Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Maestrul şi ucenicii sau Mircea Martin şi Universitas

Maestrul şi ucenicii
sau Mircea Martin şi Universitas

„El (n.n. Mircea Martin) se pronunţă rar asupra problemelor literaturii române contemporane, dar (tocmai de aceea) intervenţiile sale atrag atenţia si au ecou.” Alex. Ştefănescu

 Anno Domine, 2010, România.

După douăzeci de ani de aşa zisa democraţie originară, de o tristă inversare a valorilor, în funcţie de politichie, cutume şi norme pecuniare, aproape că iţi este foarte greu să vorbeşti despre o personalitate de talia lui Mircea Martin. Într-o lume din ce în ce mai bolnavă, lipsită de nuanţe, modele şi logică, Mircea Martin rămâne un reper, o bornă luminoasă a culturii româneşti contemporane.

 Profesor universitar, director de editură, redactor şi editor al unor reviste de prestigiu, membru al diferitelor uniuni, congrese sau festivaluri de creaţie şi literatură, Mircea Martin, este, înainte de toate, unul dintre cei mai valoroşi critici si teoreticieni ai literaturii române. Dincolo de apostolat, ca profesor, criticul Mircea Martin şi-a scris liniştit opera. Nu atât cât s-au aşteptat unii, dar destul ca ea să marcheze clar repere indubitabile în literatura română, dacă ar fi să amintim doar monumentala lucrare: G. Călinescu şi complexele literaturii române. Mircea Martin a împlinit 70 de primăveri! LA MULŢI ANI, DOMNULE PROFESOR!

 Am avut fericita ocazie să-l cunosc pe domnul profesor în perioada studenţiei bucureştene (1981-1985), în cadrul cenaclului literar Universitas. Peste ani, aveam să-l reîntâlnesc, de atâtea ori, în spaţiul septentrionului moldav: eu ca profesor la Botoşani, domnia sa în calitate de ambasador în provincia memoriei româneşti.

Spun asta, deoarece, Mircea Martin este legat, printre altele, de viaţa culturală a Botoşanilor, prin participarea, aproape în fiecare an, la Zilele Mihai Eminescu, organizate de Primăria oraşului Botoşani, Uniunea Scriitorilor din România, Fundaţia Culturala Hyperion – Caiete botoşănene, Memorialul Ipoteşti, în calitate de membru al jurului la Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu.

Mai mult, în ceea ce mă priveşte, ca om şi scriitor, personalitatea domnului profesor este legată de gruparea literară Universitas. O adevărată şcoală de literatură. Astăzi, constat, cu bucurie, nu există o lucrare serioasă de istorie literară care să nu ţină seama de această evidenţă: generaţia nouăzecistă. Majoritatea membrilor ei, personalităţi distincte ale peisajului literar contemporan, poartă, pe undeva, amprenta profesorului şi criticului Mircea Martin.

Timp de aproape zece ani (1983-1991), domnia sa, a fost mentorul acestei mişcări literare, din care au făcut parte, printre alţii: Adrian Alui Gheorghe, George Ardeleanu, George Arun, Vasile Baghiu, Daniel Bănulescu, Andrei Bodiu, Dan-Silviu Boerescu, Iulian Costache, Andrei Damian, Caius Dobrescu, Aurel Dumitraşcu, Filip Florian, Ramona Fotiade, Mihail Gălăţanu, Horia Gârbea, Valentin Iacob, Marian Ilea, David Ioachim, Augustin Ioan, Roxana Iordache, Sorin Matei, Anca Mizumschi, Vlad Niculescu, Fevronia Novac, Marius Oprea, Iustin Panta, Răzvan Petrescu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Simona Popescu, Andreea Pora, Răzvan Rădulescu, Dinu Regman, Radu Sergiu Ruba, Gabriel Stănescu, Saviana Stănescu, Sergiu Ştefănescu, Bogdan Teodorescu, Doina Tudorovici, Eugenia Ţarălungă, Cătălin Ţirlea, Traian Ungureanu, Lucian Vasilescu, Ovidiu Verdeş, Paul Vinicius.

Ce listă!.. Ce vremuri!

Apropo de liste, putem vorbi, oare, de o altă listă, Lista lui Martin?

Dacă nu mă înşel, câteva nume, din cele prezentate, au fost preluate de Lista lui Manolescu: Adrian Alui Gheorghe, Horia Gârbea, Ioan Es. Pop şi Cristian Popescu. Dar asta face parte dintr-o altă poveste…

Cert este că Mircea Martin nu a făcut publică, niciodată, o astfel de listă. Ea însăşi a reprezentat atunci, dar şi mai târziu, taina, misterul, iluzia unor credinţe, angoase şi multiple aşteptări. Mulţi dintre ucenicii săi au crezut că maestrul va depune mărturie… Aici se află, de fapt, tot secretul lui Mircea Martin. Au aşteptat şi l-au aşteptat, cum s-ar zice…

Alex. Ştefănescu spunea într-un, recent, interviu ca: „În unele piese de teatru, pe parcursul primului act, se vorbeşte despre un personaj care nu se află încă pe scenă. Se creează astfel, în rândul publicului, o aşteptare şi o curiozitate care fac ca apariţia lui în actul al doilea să constituie un eveniment. Acest statut de „personaj aşteptat“ l-a avut de când era tânăr şi continua să-l aibă şi azi în viaţa literară profesorul universitar şi criticul literar Mircea Martin”.

Parfrazându-l, am spune, pe undeva, Alex. Ştefănescu, are dreptate. Numai că Mircea Martin a creat doar iluzia unui personaj aşteptat. Domnia sa a fost mult mai mult, a fost marginea şi centrul acestei aşteptări. Acest lucru-fiinţă îi dă profesorului şi criticului Mircea Martin personalitatea unicităţii şi dimensiunea unui adevărat maestru.

Mircea Martin a transferat, cu bună ştiinţă, răbdare şi pricepere această superbă aşteptare discipolilor săi într-o modalitate unică la nivelul mişcărilor literare. Fără să imprime o anumită direcţie, platformă-program, criticul Mircea Martin, conştient de valoarea grupului, a lăsat libertatea de opţiune la nivelul individului. Discret, aproape insesizabil, a făcut posibil acel transfer ideologic, capabil să stimuleze actul creativ la timpul prezent, chiar cu ajutorul ucenicilor. Acest nou tip efebic a creat, se pare, la un moment dat o anumită confuzie. Cu timpul, cei care l-au înţeles primii, au fost chiar componentele lui, ucenicii. Adjudecându-şi principiile, au ajuns ei însăşi, mai târziu, model unui astfel de demers.

Aşa l-am cunoscut, acum douăzeci şi opt de ani, când am intrat în gruparea Universitas, aşa îl ştiu şi astăzi. Înalt, calm, discret, olimpian, însă unul rezervat. Atent la punctul şi virgula discursului, de orice fel, supusul responsabil al aşteptării şi meditaţiei. Adeptul unor verdicte nenumite, incluse însă într-o cu totul şi cu totul altă haină. Una a sugestiei a persuasiunii, noncombative, acceptată tacit, într-un mod elegant, simplu, natural.

Ca mentor al Cenaclului Univeresitas, Mircea Martin a fost cu adevărat unul aşteptat!

Dar nu unul aşteptat un anotimp sau un veac. Aşteptat permanent! Asta a făcut ca mateloţii bătrânului marinar să caute singuri pământul în zare, sau mai bine zis să se cute, să se găsească chiar, până la urmă, pe ei înseşi: poeţi, eseişti, dramaturgi sau prozatori. Personalitatea, metoda domnului profesor i-a ajutat în acest sens.

Nu cred, sunt aproape sigur, că asta a dorit şi a şi reuşit Mircea Martin. Nu ca un critic de poziţie sau de direcţie, versus Nicolae Manolescu, sau chiar O.S. Crohmălniceanu, ci ca unul de îndrumare şi formare continuă. Într-o firească, am spune azi, detaşare, dar cu o măiastră logică internă asumată pe structură programatică. Modelul postmodernit, l-a urmat prin filieră postclasică, sau modelul postnoului mai mult ca viitorul prezent, legând tradiţia cu inovaţia permanentă: asumarea literaturii moderne ca bază a oricărei construcţii.

Logica unei astfel de abordări a venit firesc, natural. La masa aceea fără apostoli, avându-l în centru pe maestru, fiecare ucenic a pierit şi a înviat pre limba sa! Maestrul le-a vegheat atent doar complicata metamorfoză…

Laconic, în vârful limbii şi al urechii, a trasat liniile acelea imaginative sau imaginare, din centru către margine şi invers, fără să îşi asume vizibil prea multe răspunderi. Pe acestea, din urmă, le-a lăsat, sau doar a dat de înţeles, mateloţilor, aflaţi, uneori, într-o oarecare derivă, nelinişte, îndoială… Aşteptau ceva mai mult în zicere şi dezicere de la maestru… Dar maestrul a rămas aproape mut, vorba lui Blaga! În puţinele cazuri, e drept, nu s-a mai stăpânit îndeajuns, încălcându-şi principiile: vezi Cristian Popescu. Asta i-a făcut, pe mulţi dintre cenaclişti să fie mereu atenţi, calibraţi, responsabili.

Vremea a trecut şi unii dintre ucenici au devenit la rându-le maeştrii. Nostalgia maestrului a rămas însă!..

 De atunci, cu excepţia antologiei Universitas, 2008, o carte mai mult cu Univesitas, maestrul a rămas, oarecum, dator. Sau are vreun plan, de gradul doi, în aşteptare, aşa cum ne-a tot obişnuit domnia sa: O carte despre Universitas şi ucenicii săi vrăjitori. Noi cei rămaşi pe mal-val, suntem în aşteptare, domnule profesor!..

Nici chiar rolul de mentor nu l-a absolvit sau asorbit, peste măsură pe Mircea Martin. Oarecum întâmplător si rezervat. Cel puţin aşa l-am receptat eu şi o parte din colegii mei. Iniţiativa de îndrumător-mentor al cenaclului a venit din partea unui grup de la Facultatea de istorie filosofie, avându-l în frunte pe regretatul, de acum, Andrei Damian, lucru mai puţin obişnuit în arealul anilor optzeci. Cred că şi domnul profesor miza pe centru, adică pe filologie. Abia după ce au pornit motoarele la Universitas s-au urnit, oarecum neîncrezători şi filologii, având în centru Grupul de la Braşov.

Cenaclul de luni îşi încetase activitatea în condiţiile ştiute. Nu erau prea mulţi dispuşi să creadă că un alt cenaclu literar pe structură universitară ar mai avea sorţi de izbândă. Circumspect, la început, Mircea Martin şi-a luat, cu timpul, rolul în serios. Chiar prea serios! Spre deosebire de Nicolae Manolescu care în cadrul Cenaclului de luni era mult mai relaxat…

Ca o ironie, chiar unii dintre ucenicii de frunte ai lui Manolescu au retrăit, e drept, pentru o perioadă scurtă de timp, alături de Universitas, avatuarurile destrămării Cenaclului de luni, ca o dulce, firavă prelungire a neoromantismului tineresc.

Cenaclul Universitas a supravieţuit sfârşitului de secol XX, dând naştere generaţiei nouăzeciste…

Şi, ca într-o poveste, corabia aceea de gesturi, semne şi noduri a tot înaintat printre valurile unei ere aflate în descompunere uşoară (83-90), cum ar fi zis cei vechi (!), ca o mică insulă de libertate, prietenie, război şi pace, rezistenţă, în ultimă instanţă prin cultură, dacă nu este pretenţioasă aserţiunea!…, a depus şi depune şi astăzi mărturia sa umilă prin veacul începător: Cenaclul Universitas – marca Mircea Martin!..



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5