MĂICUŢA MEA

Mă uit prin ocheanul vremii şi zăresc perdelele,
Croşetate de mama aşezate-n ferestrele
Prin care lumina blândă a soarelui pătrunde
Ca şi cum i-ar mângâia mâinile ei blânde.

Ştia cel mai bine să facă din zi noapte
Îmbrăcând casa cu feţe de masă şi prosoape,
Iar cu palmele asprite de vânt,bătătorite,
Alerga pe câmpuri şi strângea fânul în căpiţe.

Stătea pe scaun în camera ei şi torcea,
Firul din caier prin degetele ei trecea,
Lumina lămpii umbre pe perete desena,
Iar focul din sobă povestea lui îşi spunea.

Grijile vieţii în coarnele furcii le urcase,
Albeaţa firului tors în părul ei se mutase,
Anii treceau ca nuferii albi pe ape întinse
Luminând zarea cu miresme adeseori ninse.

La bătrâneţe stătea pe prispă şi torcea în gând,
Simţea că face umbră degeaba pe acest pământ,
Degetele n-o ascultau,caierul se sfârşise,
Spre cei plecaţi gândurile i se întoarse,

Ştia că dorull de ei n-avea alinare,
Totuşi încercam să-i alin orice îngândurare,
Visa că torcea ultimul caier de lână
Şi-l depăna de pe fus pe-un ghem de lumină.

Visa că la porţile cerului ajungea
Şi cu îngerii împărăţiei discuta,
Dar s-a gândit să nu meargă cu mâna goală,
Luase cu ea furca,fusul şi ghemul în poală.

Din ghemul acela tors se prelinge mereu
Câte un fir de lumină în sufletul meu,
Şi de acolo aştept a ei mângâiere
Şi să se-ntoarcă pe pământ cât mai devreme.