Așezată-ntre munți, de rugăciuni ocupată,
Slatina, mănăstire  voivodală,
Străjuiește precum un stâlp de lumină,
Pagini de pateric și file de cronică.

Acolo se mai simte foșnetul pașilor
Monahilor pribegi prin crestele munților,
Către patria cerească sfântă
Pentru odihna veșnică, adâncă.

Drumul spre Slatina este o coborâre
În adâncul memoriei călătorului,
Mănăstirea devenind de-a lungul timpului
Mărturia frumuseții făr-asemănare.

Slatina nu este numai o zidire,
Este o minunată amintire,
Este locul aducerilor aminte
De marii ctitori ai culturii și ai credinței.

Când clopotele  sună, de fiecare dată,
Umbrele voivodale sunt unite parcă,
Cu monahii care aici au slujit
În vremurile potrivnice greu de trăit.

Călugări cu viața sfântă aici au poposit,
Trei dintre ei canonizați deodată,
Așa cum deodată au trăit
Având legături duhovnicești de neclintit.

Slatina e o frumusețe spirituală,
O rară străfulgerare de lumină,
O reamintire acelor care au zidit,
Acelor care au iubit acest loc sfânt.