ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 21 Aug. 2018
Autor: Al. Florin ȚENE, Președintele national al Ligii Scriitorilor Români
Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință
Publicat: 22 Aug. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 

MANIFEST

În anul CENTENARULUI

Vinovăția criticilor și istoricilor literari care și acum promovează „operele” scriitorilor ce au scris în spiritul realismului socialist.

Un pericol  pentru educația tinerilor

Cluj-Napoca, 2018

În istoria Ţărilor Române democrația prin cultură a apărut mult mai înainte decât democrația promovată de politic.

Însăși cuvântul grec demoskratos însemnând: demos „popor” și kratos „putere”, ne duce cu gândul la faptul că această formă de guvernare este menită să asigure egalitatea cetățenilor în fața legii, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, participarea la guvernare prin instituțiile democratice, ca parlamentul, votul universal etc.

Aspirațiile poporului român spre democrație a existat aproape dintotdeauna. „Psaltirea în versuri” (1673) a lui Dosoftei, tipărită în Polonia la Uniev, este printre primele lucrări literare în care sunt abordate unele elemente democratice, într-o perioadă când „dreptatea umbla cu capul spart”, și dorința de libertate față de turci răbufnea în versurile: „Ne-au suit păgânii în ceafă/ Cu rău ce ne fac și ne cer leafă”. Însăși faptul că Grigore Ureche aducând o serie de date în favoarea tezei sale despre originea comună a Valahilor și Moldavilor, inclusiv atitudinea ostilă față de cotropitorii turci în cronica sa „Domnii țării Moldovei și viața lor”, este o formă de luptă în implementarea unor firave elemente democratice în rândul populației din spațiul Danubiano-Carpato-Pontic. Același lucru se află și în „Letopisețul Ţării Moldovei” a lui Miron Costin (1633-1691), în care prin faptul că arată cum a venit la domnie Alexandru Vodă Ilieș, cronicarul subliniază starea de mizerie a țărănimii ca o fierbere „în greutăți și netocmele” din care pricină ușor au putut fi răsculați împotriva stăpânirii.

În toată literatura începutului istoriografiei în limba română, inclusiv în „Cronica Ţării Românești” a lui Radu Popescu și în „cronica anonimă” pe care N. Bălcescu a publicat-o sub titlul „Istoria Ţării Românești dela 1689 încoace, continuată de un anonim” unde este zugrăvită epoca lui Brâncoveanu. Descoperim aspirațiile țărănimii spre o viață mai bună și sperând la firave elemente democratice și sociale.

În acea perioadă Isaac Newton publica” Principiile matematice ale filozofiei naturale” (1687), iar francezul Nicolas Malebranche căuta să înlăture de pe poziții idealist-teologice dualismul lui Descartes, scriind „Despre căutarea adevărului „(1674-1675).

În literatura română de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, prin reprezentanții Școlii Ardelene, se ducea lupta împotriva instituțiilor pe care se sprijinea orânduirea feudală, împotriva obscurantismului și pentru luminarea poporului. Lucrările ce au făcut obiectul acestor idealuri au fost: „Istoria lucrurile și întâmplările Românilor” de Samuil Micu, „Hronica Românilor și a mai multor neamuri” de Gheorghe Șincai și „Istoria pentru începutul Românilor în Dachia” a lui Petru Maior. Prin scrierile lor aceștia au militat pentru ideea unității Românilor. Atitudinea lor era văzută ca progresistă cu tendințe democratice, de neacceptat de ocârmuitori.

Însă, ideile democratice în Principatele Române în secolul XIX au venit prin filiera literaturii și artei promovate de boierii cu dragoste de cultură ca Iancu Văcărescu și Iordache Golescu, fratele lui Dinicu. Gheorghe Lazăr deschide în 1818, la Sf. Sava, prima școală superioară în limba română din Ţara Românească. Publică în 1820 un abecedar „Povățuitorul tinerimii”, iar Constantin Dinicu Golescu scrie „Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1824, 1825, 1826”, în paginile căreia găsim imaginea vieții țărănimii exploatate, metodele cu care se storceau birurile dela țărani.

Un om cu idei înaintate a fost Ionică Tăutu, un boiernaș moldovean, autor a unor pamflete politice. Ca și Dinicu Golescu, el a luptat cu arma scrisului pentru smulgerea poporului din întunericul inculturii și pentru dreptatea socială într-un context democratic.

În slujba ideilor progresiste, în preajma revoluției de la 1848, un rol important l-au avut publicațiile periodice. Ion Eliade Rădulescu, cu sprijinul lui Kisseleff, editează „Curierul Românesc”, primul ziar din Muntenia. În același an apare, din inițiativa lui Gh. Asachi, la Iași, „Albina Românească”, iar în 1836, Eliade adaugă gazetei sale un supliment literar: „Curierul de ambe sexe”, urmat fiind de Asachi, care editează și el „Alăuta Românească” (1837).

În Transilvania, Gheorghe Bariț scoate în 1838, la Brașov, „Gazeta de Transilvania”, căruia îi adaugă un supliment „Foaie pentru minte, inimă și literatură”. În același ritm cu transformările economico-sociale din principate, presa românească promovează idei democratice, pătrunzând în mase.

În 1844, în urma înțelegerii cu Ion Ghica și cu N. Bălcescu, Mihai Kogălniceanu scoate o altă revistă – „Propășirea”. Numele revistei fiind socotit de cenzură prea revoluționar și democratic a făcut ca să apară doar cu subtitlul „Foaie științifică și literară”. După câteva luni de la apariție, revista a fost suprimată din ordinal lui Mihai Sturza.

O parte activă la mișcarea revoluționară de la 1848, o au gazetele „Poporul Suveran” și „Pruncul Român”, care apar în timpul revoluției, promovând idei revoluționar-democratice. În ultima publicație amintită din 8 iulie 1848 C. Aricescu publică „Odă la eroina română, Ana Ipătescu”. Trebuie să spunem despre „Marșul Revoluționar” al tânărului poet Ioan Catina. Ideile înflăcărate ale acestui marș urmăreau să dinamizeze mulțimea în luptă pentru democrație și libertate.

„Finul Pepelei, cel isteț ca un proverb „- cum îl caracterizează în poezia „Epigonii” poetul Eminescu- Anton Pann (1794-1854) nu a fost un simplu tipăritor de literatură populară. De remarcat în privința ideilor ce le propagă este „Povestea vorbei” care reflectă și critică moravurile vremii, inclusive instituțiile de stat.

Mișcarea literară din Ţara Românească în secolul XIX, în care sunt evidențiate idei democratice, cunoaște un avânt deosebit prin creația lui Vasile Cârlova, Gr. Alexandrescu, M. Kogălniceanu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, N. Bălcescu, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, M. Eminescu etc.

Era perioada când în Europa, mai ales în Franța, Honore de Balzac (1799-1855) prin romanele sale dezvolta ideile unui romantism revoluționar pus în slujba viziunilor democratice ale vremii: „Iluzii pierdute”, „Istoria măririi și decăderii lui Cesar Birotteau”, în Germania Berthold Auerbach(1812-1882) publică povestiri de inspirație rurală și romane din care transpiră idei democratice, la fel în Ungaria Gergely Csiky (1842-1891) dramaturg care prin piesele „Proletarii” și „Mizerie cu zorzoane”, evocă lumea maghiară care aspira spre o societate democratică.
*
Există în concepția unor critici și istorici literari, contemporani cu autorii care au promovat prin operele lor realismul socialist, că nu este necesar să excludem nici un autor din Istoria Literaturii. Au dreptate, dar, nu ca scriitori de prima mărime. Ei trebuie puși la capitolul „Și alții”. Sau etichetați, precum au procedat francezii cu scriitorii care au colaborat cu naziștii. „Colaboratori cu regimul comunist”, frază ce trebuie să fie pusă pe fiecare copertă a cărților semnate de Mihai Sadoveanu, Maria Banuș, Nina Casian, Veronica Porumbacu, Emil M. Galan, M. Beniuc, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Ion Lăncrăjan, C. Cubleșan, Ion Mureșan, D.R. Popescu, N. Breban, Miron Radu Paraschivescu, A. Buzura, Dan Deșliu, Victor Felea, Dumitru Micu, Lucia Demetrius, Sorin Toma, Petre Solomon, Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Popa, C. Zărnescu, Aurel Rău, Vasile Sălăjan, Anghel Dumbrăveanu, Radu Cârneci, Adrian Popescu, Gh. Tomozei, Toma Biolan, Ion Popa Argeșanu, Al. Jebeleanu, Eugen Jebeleanu, Geo Borza, Adrian Păunescu, Eugen Uricariu, fost secretar de partid la Filiala Cluj a USR, Ion Maxim Danciu etc. Așa cum au fost condamnați colaboratorii lui Goebbels care au susținut propaganda nazistă, măcar moral să-i condamnăm pe cei care au făcut propagandă realismului socialist și regimului comunist-criminal. Fără această curățire, în spiritul Punctului 8 de la Timișoara, vom băltii cum am făcut-o până acum. Îi întreb pe aceștia; când au fost sinceri, atunci când erau menestrelii pcr-ului sau acum când încearcă să ne dea lecții de democrație?

Scriitorul și criticul literar Octavian Soviany susține, pe Facebook, că unicul scriitor român care s-a opus cu adevărat dictaturii comuniste a fost Paul Goma, motiv pentru care breasla îl consideră un paria până și în ziua de astăzi. De asemenea, invocând „lipsa de caracter a scriitorului/intelectualului român”, Soviany publică lista celor mai cunoscuți scriitori mioritici care au colaborat cu Securitatea.

Unii sufereau la pușcărie, alții slugi la Securitate.

„Apropo de victimele și de profitorii comunismului: dacă aruncăm o privire către brava noastră scriitorime observăm că în timp ce un număr oarecare de scriitori (nu foarte mulți, prin raportare la ceilalți) sufereau în pușcăriile regimului, alții (mult mai numeroși) serveau cu credință partidul și se bucurau de mari privilegii (Un exemplu – și nu e cel mai spectaculos! -: drepturile de autor erau fabuloase în comparație cu câștigul mediu al unui profesor sau medic.). Câteva nume dintre cele mai sonore: Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, G. Călinescu, Arghezi, Demostene Botez, Victor Eftimiu, M. Ralea, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Geo Bogza. Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Maria Banuș, Marin Preda, Petru Dumitriu, Laurențiu Fulga, Nina Cassian etc – ca să mă refer doar la cei care își câștigaseră o oarecare notorietate înainte de 1948 – an în care controlul partidului asupra producției literare devine total prin naționalizarea editurilor.

Recrutarea deținuților-scriitori

După 1964 (când sunt eliberați majoritatea deținuților politici) încep să fie „recuperați” foștii deținuți-scriitori: Ion Caraion (turnător dovedit!). Al. Paleologu (turnător autodenunțat!), Nicolae Balotă (turnător dovedit!), St. Aug. Doinaș (turnător dovedit!), C. Noica (ale cărei teoretizări despre rostirea românească a ființei se potriveau de minune cu politica naționalistă a lui Ceaușescu), Edgar Papu (autorul teoriei naționaliste a protocronismului) etc.

Paul Goma – singurul scriitor român care s-a opus comunismului.
Asta spune mult despre caracterul sau lipsa de caracter a scriitorului/intelectualului român. Iar dacă facem o comparație cu alte țări comuniste, unde a existat o opoziție reală la comunism din partea scriitorimii (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, URSS) putem trage niște concluzii nu prea măgulitoare și despre ADN-ul românesc. Și e semnificativ că singurul scriitor român care s-a opus cu adevărat comunismului, Paul Goma, este privit până și astăzi ca un paria de către distinsa noastră breaslă scriitoricească”, scrie Octavian Soviany.

Unii dintre aceștia au lucrat în structurile de presă literară, culturală și de partid, sau în instituțiile de specialitate, în redacțiile ziarelor și revistelor literare și de cultură, edituri, Consilii la diferite niveluri, C.C și C.C.U.T.C, contribuind ca activiști la promovarea unei ideologii criminale. Iar operele lor, așa cum mai scriam în alt articol, sunt scrise în spiritul realismului socialist. Unii, chiar, au colaborat cu securitatea, așa cum ne-a informat CNSAS-ul, precum: Ștefan Cazimir, Ion Coja, Dumitru Constantin, Ion Deaconescu, Ion Lotreanu, Cornel Nistorescu, Darie Novăceanu, Mihai Pelin, Doina Anca Sîrghie, Radu Ţeposu, Uricaru Eugen, N. Breban, Ion Groșan, Lucian Vasiliu, Andrei Marg, Dan Lupescu, Ioan Es. Pop, Mircea Iorgulescu, Dan Berindei și lista poate continua. Dar, nu mai puțini vinovați sunt scriitorii care au lucrat în redacțiile literare, politice, edituri, institute de cercetare, care au contribuit și promovat propaganda partidului comunist-criminal.

Rămâne un semn de întrebare privind Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor. Să fi cumpărat dosarele, imediat după revoluție, de la ofițerii securității?

O vină, în prezent, este a acelor critici și istorici literari care persistă a promova și lăuda operele scriitorilor care au susținut realismul socialist și care, ca activiști în structurile de propagandă comunistă (reviste literare, ziare, edituri, instituții de cercetare, consilii de cultură), duc în continuare la promovarea unor vinovați care au contribuit la menținerea unei ideologii, chiar dacă, a fost o revoluție în 1989. Criticii și istoricii literari care persist în această greșeală sunt: Mircea Popa, Eugen Simion, Al. Cistelecan, Matei Călinescu, Marian Popa, Aurel Sasu, C. Cubleșan, Gheorghe Crăciun, Simion Bărbulescu, Manolescu etc.

„În acest context, e de la sine înțeles că exercițiul critic nu poate abdica de la normele deontologice pe care le presupune actul valorizator, pentru că, în afara unei – pe cât de necesare, pe atât de ferme – moralități intrinseci, el riscă să-și piardă integritatea, veridicitatea, justificarea, chiar. Iată de ce argumentul decisiv al actului critic ar trebui să decurgă exclusiv din structurile operei literare, punându-se între paranteze orice alte aspecte extraestetice.” Scrie în lucrarea sa Iulian Boldea, intitulată „Critici români contemporani”, apărută la Târgu Mureș la Editura Universității „Petru Maior”, 2011.

Cei enumerați mai sus au vina duplicității. Vă mai amintiți de așa numitele cronici laudative din Gazeta Literară, România Literară, Argeș, Tribuna, Scrisul Bănățean, Iașul Literar, Convorbiri Literare, Steaua, la adresa cărților semnate de: A. Toma, Sorin Toma, Em. Valerian Galan cu al său roman „Bărăgan”, reportajele lui Toma George Maiorescu (Călătorie prin vreme, Zeii desculți etc.), prozele lui George Bălăiță (Călătoria, Întâmplări din noaptea soarelui de lapte), Mihai Beniuc cu romanul „Pe muchie de cuțit „și poeziile sale patriotarde, Viorel Cacoveanu (Fata care spune da!, Morții nu mint niciodată), Dan Deșliu (Lazăr de la Rusca, 1949, Minerii din Maramureș, 1951, Cântec pentru legea cea mare, 1949), Petre Ghelmez cu poezia cotidianului, Augustin Buzura (Absenții, Fețele tăcerii), Dumitru Popescu (Pentru cel ales, Un om în Agora, Gustul sîmburelui), Nicolae Breban, D.R. Popescu (Zilele săptămânii, Vara oltenilor, Somnul Pământului), Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, Virgil Teodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu, Dumitru Mircea (Pâine albă), Mircea Popa (Spații Literare. Studii de istorie literară, 1974 și Istoria presei literare românești din Transilvania de la începuturi până la 1918 până la 1918, în colaborare cu Valentin Tașcu, 1980), C. Cubleșan (Miniaturi critice, 1968, Licheni, roman, 1974.), Așteptându-i pe învingători, Editura Albatros, București, 1981, Ion Maxim Danciu etc. Lista este lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest context, criticii, foiletoniștii, cronicarii de carte, dar și de arte plastice și-au irosit timpul abordând astfel de cărți, lucrări ce omagiau pe marele conducător, promovându-le la îndemnul „sarcinilor de partid”. Un rol în jocul politic din timpul regimului comunist l-a avut generația optzecistă cu a lor poezie absconsă, care nu spunea nimic, pentru a nu jigni ideologia partidului comunist. Astfel aceștia au putut ocupa posturi călduțe în redacții și edituri. Creațiile lor nu au fost bune nici în prezentul de atunci, iar acum sunt inutile. Pe aceste maculaturi se încasau sume foarte mari de către autori, aceștia mai beneficiau de excursii în străinătate, vacanțe la Casele de Creații de la Sinaia, Neptun. Constantin Cubleșan a fost cel mai plimbat scriitor. A făcut parte din toate delegațiile USR din străinătate etc. Oare de ce? Au încasat salarii bune de la contribuabilul sărăcit și chinuit de lipsuri, slujind un sistem criminal. Ba, mai mult, acești redactori modificau creațiile primite de la scriitori din afara sistemului în așa fel încât aceste lucrări să exprime o lăudăroșenie găunoasă la Conducător și partidul comunist. Astfel contribuiau la un genocid cultural pentru care îi condamn. Cum se explică faptul că Buzura, Breban, D.R. Popescu, Dumitru Popescu, C. Zărnescu, C. Cubleșan, și mulți alții, efectuau vizite în „putregaiul” occidentului, dacă nu colaborau cu securitatea?

Acești critici, istoricii literari și scriitorii veniți din vechiul sistem se întreceau să laude realismul socialist, și sistemul comunist-criminal, iar acum critică cu răutate pe scriitorii care nu vin din același sistem? Ei nu au înțeles că un adevărat critic este și pedagog. Încă, se mai cred supra oameni, sentiment „injectat” în spiritul lor de către propaganda comunistă, prin avantajele pe care le aveau de la un sistem ateu și inuman. Acest spirit de răutate și superioritate nejustificată, îl găsim la criticii și scriitorii ce vin din sistemul de tristă amintire. De ce atâta fiere, întreba la o emisiune televizată jurnalistul Octavian Hoandră. Îi răspund eu, pe aceștia, nici când locuiam în București, nici în Cluj-Napoca, în prezent, nu i-am văzut la Biserică, iar Mircea Popa a falimentat o asociație ortodoxă din Cluj-Napoca, fiind pus președintele acesteia de către regretatul Î.P. Bartolomeu Anania. Probabil sunt atei, dacă este așa, nu aștept nimic de la aceștia.
*Pentru început e bine să definim, conform Dicționarului Limbii Române editat de Academia Română, ce înseamnă istoria (literaturii, artelor), aceasta este: Știința care studiază dezvoltarea și schimbările succesive într-un anumit domeniu: istoria literaturii, istoria artelor.

Se cunoaște faptul că istoria națiunilor consemnează cu amănunțime victoriile, dar și înfrângerile. Arheologia, o ramură a științei istoriei studiază și consemnează în amănunțime cea mai mică relicvă descoperită. Toate acestea fac parte din patrimoniu cultural și istoric al umanității. O adevărată armată, de cercetători, nu-și permite să treacă cu vederea cea mai mică înfrângere, cea mai mică victorie, un semn hieroglific, o relicvă antropologică sau arheologică din lanțul nesfârșit al evoluției societății omenești. Patrimoniu ce face parte din istoria națiunilor. Singurii care șterg cu buretele indiferenței, al intoleranței, pagini întregi din istoria artelor și literaturii române sunt istoricii artelor, dar mai ales criticii literari din spațiul spiritual românesc. Francezii nu-și permit să omită nici un autor, chiar dacă a scris și publicat un singur poem, sau a pictat un singur tablou. Pe când la noi se șterge cu „buretele” o întreagă pleiadă de oameni de cultură.

„Istoriile” Literaturii Române, apărute până în prezent (impropriu denumite istorii), mă gândesc la încercările lui Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Cartojan, Al. Piru, Laurențiu Ulici, Eugen Negrici, Marian Popa, Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, sunt scrise cu prejudecăți, eliminând din start sute de autori cu cărți publicate și prezenți în presa culturală. Nicolae Manolescu, scria undeva că: O istorie care pune opera în paranteză (fie din unghiul procedurii, fie din unghiul receptării) nu-și atinge în definitiv scopul care este acela de a fi o istorie a literaturii.

Aproape toate „istoriile” artelor, și în special cele ale literaturii române, și chiar dicționarele de profil, sunt concepute pe criterii partizane (vezi: Istoria literaturii contemporane, de Alex. Ștefănescu), cuprinzând aceiași autori care au scris în spiritul realismului socialist, omițând cu bună știință autori de expresie română din diasporă și chiar din țară: Radu Gyr, N. Crevedia, Paul Goma, Nică Petre, Vizirescu, Aron Cotruș, Baciu, Vintilă Corbul (cu inegalabilul roman Sclavii pământului).

S-a adoptat eronat formula DICŢIONAR pentru lucrări istoriografice. Acestea sunt tot istorii de autori în ordine alfabetică.

Ce să mai vorbesc de dicționarele: DICŢIONAR de literatură română contemporană, de Marian Popa, ediția a doua, Editura Albatros, 1977, Dicționarul artiștilor români contemporani, de Octavian Barbosa, Editura Meridiane, București, 1976. Ceva mai complet este Dicționarul scriitorilor români de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, însă, și acesta are multe omisiuni.

Am constatat în, așa zise, dicționare că sunt prezenți, în totalitatea lor toți scriitorii, artiștii, care lucrau în sistem: adică erau redactori la reviste, ziare, edituri, salariați ai Consiliului Culturii, ai propagandei de partid etc. Lipsesc cu desăvârșire scriitorii, artiștii, liberi profesioniști, sau cei care lucrau în alte domenii. Fapt ce mă face să afirm că erau cuprinși în paginile lor scriitorii și artiștii verificați de partid, chiar de securitate, și că autorii dicționarelor acționau la comandamentul partidului comunist.

Mai complet se pare este Dicționarul literaturii române de Aurel Sasu, apărut în 2006.

Istoria literaturii este știința care studiază, consemnează toate operele scrise în acest domeniu și autorii lor, dezvoltarea și schimbările succesive .Aceasta nu se face pe sărite, după preferințe, sau opțiuni politice. Istoria Literaturii trebuie să consemneze toți autorii, răi sau buni, cu eșecurile și victoriile lor. Dacă este altfel, nu este istorie, în cel mai bun caz o putem denumii extrase din istorie, sau compendiu. Istoria Literaturii Române nu se scrie după bunul plac al unuia sau altuia. Ea se scrie așa cum este, fără omisiuni și fără aprecieri personale ale celui care o scrie. Se consemnează viața, opera, evenimentele ce au influențat opera și se citează aprecierile criticilor din vremea sa, de toate orientările. Așa cum se procedează la scrierea istoriei neamului românesc.

Kogălniceanu scria: Istoria trebuie să fie cartea de căpetenie a popoarelor. Ca sa parafrazam pe acesta, întreb Istoria Literaturii Române pe când va ajunge cartea de căpătâi a neamului nostru? Având în vedere că în condițiile intrării în Europa și a fenomenului globalizării este necesar să ne păstrăm toată zestrea agonisită de-a lungul secolelor în domeniul istoriografiei, literaturii și artei. Prin acestea Europa va cunoaște adevăratul suflet românesc.
*
Odată cu intrarea tancurilor rusești în țară în august 1944 și eliminarea persoanelor competente din aparatul de stat și din întreprinderile economice, înlocuirea lor cu membrii P.C.R. sau simpatizanți (septembrie-octombrie 1944), formarea guvernului condus de dr. Petru Groza (6 martie 1945), votarea la 3 august 1948 de către Marea Adunare Națională a legii prin care întreg învățământul este unificat și laicizat, și transformarea Societății Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor, literatura română devine o unealtă în propaganda de partid. Aceasta promovând realismul socialist al unui regim totalitar impus de sovietici. Sunt excluși din noua organizație scriitoricească scriitori a căror operă nu se încadra în ideologia marxist-leninistă, cum ar fi: Radu Gyr, N. Crevedia, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu și mulți alții. Sunt interzise operele lui Gib Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu, și chiar Eminescu etc. Din 1944 până în 1950 Mihai Eminescu a fost interzis datorită poeziei „Doina”. Din literatura universală sunt interziși: Platon, Spinoza, Nietzsche, Bergson, Edgar Poe, Gide. În total au fost interzise 8000 de cărți. În această perioadă sunt impuse opere ce promovau realismul-socialist din URSS, cum ar fi Maiakovski, Șolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Andrei Jidanov, Ilia Ehrenburg, Aleksandr Fadeev cu „Tânăra gardă”, N. Ostrovski cu „Așa s-a călit oțelul”, Maxim Gorki care publicase în „Literaturnia Gazeta” articolul „Despre realismul socialist” etc. Se înființează în București Editura Cartea Rusă, o facultate unde se învăța numai limba rusă, iar în marile orașe se deschid Librăriile „Cartea Rusă.”

Dar ce era acest non-curent literar? El reprezenta o realitate distorsionată a realității, o adaptare a ei la cerințele și interesele partidului comunist care dorea să dețină monopolul adevărului și înțelegerii realității. Real era doar ce era conform cu viziunea partidului unic. Având ca principiu „tipul omului nou” mereu învingător în luptă cu tarele trecutului.

La noi, mulți scriitori pactizează cu puterea comunistă și încep să publice cărți scrise în spiritual realismului-socialist, doctrină comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS, impusă tuturor țărilor care au fost ocupate de Armata Roșie. Debutul realismului socialist din România are loc în ianuarie 1948 când Sorin Toma, fiul poetului mediocru A. Toma, publică trei articole în Scânteia, intitulate „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei” despre opera poetică a lui Tudor Arghezi, în care se dă semnalul ruperii totale față de valorile naționale ale trecutului. Într-un articol publicat în „Viața Românească”, nr. 3, din 1951, Mihai Beniuc, în calitate de președinte al Uniunii Scriitorilor, oferă definiția poetului realismului-socialist. Imediat criticii literari ca: Leonte Răutu, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihai Gafița, Mihai Novicov, Traian Șelmaru, Ion Vitner publică articole în spiritul cerut de noua ideologie cultural-politică.

Primul care a dat semnalul introducerii realismului-socialist la noi a fost Mihai Sadoveanu (cel care fiind președintele Marei Adunări Naționale nu a vrut să grațieze condamnarea la moarte a unui țăran care nu a dorit să se înscrie în CAP), cu prozele: „Fantezii răsăritene” (1946), „Păuna Mică” (1948) și „Mitrea Cocor” (1950). A urmat Zaharia Stancu cu „Desculț”, Alexandru Jar cu „Sfârșitul jalbelor” (1950), Petru Dumitriu cu „Drum fără pulbere” și „Pasărea furtunii”, Eusebiu Camilar cu romanul „Negura „(1949), Eugen Barbu cu „Groapa” și „Șoseaua Nordului”, Aurel Baranga, Mihai Davidoglu, Lucia Demetrius, Alexandru Mirodan etc.

Mai târziu, după 1960, au apărut romane care au mai „îndulcit” realismul-socialist, dar slujind și în acest fel regimul de dictatură comunistă, prin faptul că se arăta lumii „deschiderea” literaturii noastre spre noi orizonturi. Era un fel de „dizidență” cu aprobarea cenzurii și ai securității. Vezi: Ţoiu, Buzura, D.R. Popescu, Breban etc. Se continua publicarea de cărți a celor care făceau parte din sistem (redactori la edituri, reviste, ziare, radio, televiziune, instituții cultural-artistice, activiști culturali și politruci.) și care erau verificați. De fapt toți scriitorii din sistemul amintit nu erau altceva decât activiști politici în slujba propagandei PCR, iar o parte din ei vizitau occidentul cu sarcini precise de culegere de informații din rândul diasporei românești, după care veneau în țară și raportau securității. Astfel se explică de ce scriitori ca Ion Acsan, Ion Cocora, Al. Căprariu, A. Buzura, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Nicolae Dragoș, V. Tudor, Marin Sorescu, Dumitru Popescu, Adrian Păunescu, E. Jebeleanu, A. Jebeleanu, Marin Preda și mulți alții, erau mereu prin occident.

În spiritul realismului-socialist au apărut: „Calea Griviței” (poem) de Cicerone Teodorescu, „Grivița Roșie” de Marcel Breslașu, ambele în 1950; „Steaguri” de M. Beniuc, „Minerii din Maramureș” de Dan Deșliu, apărute în 1951; „În satul lui Sahia” de Eugen Jebeleanu, „La cea mai înaltă tensiune” de Nagy Istvan, „Oțel și pâine” de Ion Călugăru, „Dulăii” de Zaharia Stancu, „Desfășurarea” de Marin Preda, cărți apărute în 1952; „Un om între oameni” (1953, 1955, 1957), de Camil Petrescu, „Cântecele pădurii tinere” de Eugen Jebeleanu, „Un cântec din ulița noastră” de Cicerone Teodorescu, „Laude” de Miron Radu Paraschivescu, toate apărute în 1953. În anul 1954 apar cărțile: Mihai Beniuc – „Mărul de lângă drum” și „Partidul m-a-nvățat”, Cicerone Teodorescu – „Făurari de frumusețe”, Mihu Dragomir – „Războiul”; în 1955: Marin Preda – „Moromeții”, T. Arghezi – „1907”, Titus Popovici – „Străinul”, Maria Banuș – „Ţie-ți vorbesc, America”, Veronica Porumbacu –„Generația mea”; în 1956: Tudor Arghezi – „Cântare omului”, N. Labiș – „Primele iubiri”; în 1957: Eugen Barbu – „Groapa”, A.E. Baconski – „Dincolo de iarnă”, Gheorghe Tomozei –„Pasărea albastră”, Ion Marin Sadoveanu – „Ion Sîntu”, Ion Vitner – „Firul Ariadnei”; în 1958: Miron Radu Paraschivescu – „Laude și alte poeme”, Marin Preda – „Îndrăzneala” și D.R. Popescu – „Fuga”, iar în 1959 îi apare primul roman „Zilele săptămânii”; în 1960 sunt publicate cărțile noii generații de poeți și prozatori: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Nicolae Velea, Ștefan Bănulescu, Ion Gheorghe, Ion Horea, iar Fănuș Neagu publică „Somnul de la amiază”. În 1963 apar cărțile: „Laudă lucrurilor” de G. Călinescu, „Capul Bunei Speranțe” de Augustin Buzura (romanele acestuia sunt necitibile în ziua de azi), „Fântâna soarelui” de Eugen Frunză, în 1972 „Coborând spre nord-vest” de Vasile Sălăjan, în 1974 „Clodi Primus” de C. Zărnescu etc. Această nouă generație sub motivul ideilor absconse nu spunea nimic. Era ruptă de realitățile existente, într-o perioadă când poporul roman era înfometat.

În perioada aceasta, de după 1960, Nicolae Manolescu publică articole vădit propagandistic în favoarea realismului-socialist, cum ar fi: „Tineri muncitori în creața literară contemporană” și o serie de altele în „Gazeta Literară” și „Contemporanul” unde a publicat articolul „Realism-realism socialist”. La fel ca Manolescu, Alex Ștefănescu de când a început să publice, din 1970, cronici literare în „Luceafărul”, condus pe atunci de Ștefan Bănulescu, a făcut apologia realismului-socialist și criticând fără milă lucrările care nu se încadrau în acest așa zis curent literar impus de PCR.
*
În a doua parte a secolului XX când în, aproape, jumătate din țările europene era impusă ideologia marxist-leninistă, în celelalte țări democratice, literatura, în general cultura și arta, cunoștea o înflorire democratică. Astfel în perioada de care facem vorbire prozatorul și dramaturgul francez Marcel Ayme își publică lucrările de dramaturgie și proză în care cultivă umorul suculent, cum ar fi: „Clerambard” (1950), „Capul celorlalți” (1952), Paul Eluard, poet francez, scrie și publică „Poezie neîntreruptă” (1953), folosind un limbaj poetic simplu și familiar, vizând un raport de reciprocitate între obiect și cuvânt. Englezul William Empson în 1951 și în 1961 „Structura cuvintelor complexe” și volumul de poezii „Dumnezeul lui Milton”, poetul, prozatorul și dramaturgul german (RFG) Hermann Kasack publica „Orașul de dincolo de fluviu” (1947), „Năvodul cel mare” (1952), poetul spaniel Moreno Villa publica în 1944 „Viață dezvăluită” (Memorii).

De observat că în timp ce în țările democratice autorii își publicau din timpul vieții memoriile sau jurnalele, la noi nici-un scriitor nu a îndrăznit să le publice din timpul vieții, de teamă că vor intra în malaxorul securității.

Toate revistele din București și din țară, România Literară, Săptămâna, Flacăra, Convorbiri Literare, Cronica, Scrisul bănățean. Tribuna, Orizont etc., aflându-se sub controlul aparatului propagandistic al Partidului Comunist, făceau apologia, nu numai prin editoriale, dar și prin literatura publicată, a regimului de dictatură. Sunt modificate poeziile și proza, de către redactori (trimise pe adresa redacției de corespondenți), în spiritul realismului-socialist, iar când au fost la conducerea partidului și țării familia Ceaușescu, erau modificate, datate și dedicate acestei familii. Modificările se făceau fără aprobarea autorilor. Iată cum redactorii și scriitorii din redacții contribuiau și prin această metodă la implementarea unei ideologii străine poporului nostru. Cărțile majorității scriitorilor care au fost publicate în timpul dictaturii comuniste nu au fost bune nici pentru prezentul de atunci, ne mai vorbind de viitor. Mă gândesc câte păduri s-au tăiat pentru a se fabrica hârtia pe care să se tipărească aberațiile acestor scârța-scârța pe…

Manolescu și Alex Ștefănescu în loc să cuprindă în „Istoriile” lor acești mastodonți cu picioare vopsite cu cerneală roșie, mai bine cuprindeau scriitorii din diaspora românească ce au scris în spirit democratic fără constrângerea ideologică a comuniștilor, cum ar fi: Vintilă Horia, Paul Goma, Dumitru Radu Popa, Herta Müller, Andrei Codrescu, George Astaloș, Virgil Duda, Ioan Ioanid, Oana Orlea, Jeni Acterian, Lena Constante, Ștefan Baciu Vintilă Corbu cu celebrul său roman Sclavii pământului, și mulți alții. Totuși îi înțeleg pe cei doi istorici și critici literari, gândindu-mă la proverbul românesc „te asociezi cu cine te asemui”, recte Păunescu și alți aplaudaci comuniști, chiar dacă și-au pus masca democratului. Promovând în astfel de „Istorii” autori care au scris în spiritual realismului socialist riscăm să educăm tinerele generații tot în spiritual acestei doctrine comuniste-criminale.

Datorită acestui fapt, că toate instrumentele de propagandă, radio, presă scrisă, edituri și TV se aflau în mâna acestor scriitori-activiști de partid, astăzi constatăm că societatea românească, oamenii care o compun au un comportament și o mentalitate deformată față de valorile democratice. Aceasta este principala vină că România, în cei 29 de ani de la revoluția din 1989, nu progresează în implementarea democrației în drumul ei de integrare europeană.

În acest sens ACUZ pe toți scriitorii care au lucrat în redacțiile ziarelor, revistelor literare și editurile comuniste de genocid moral și cultural la adresa poporului român.

Din 1989 se întrevede noul curent globmodernul (denumire dată de noi) ce înglobează operele de artă, proza, poezia, eseul, compozițiile muzicale, care fac o întoarcere spre valorile trecutului promovate printr-un stil pe jumătate întors spre clasicism cu elemente ale prezentului.
*
Știu, am fost pățit în regimul de tristă amintire, când am fost criticat în presă de acești „corifei„ și de acoliții lor, că am încălcat morala comunistă, în prezent sunt și voi fi criticat, din motive inventate de cei pe care i-am menționat aici, și de cozile lor de topor. Minulescu a fost criticat aspru și pe nedrept în Istoria lui Lovinescu. Azi e mai cunoscut și mai actual autorul romanțelor, iar de autorul Istoriei literaturii române contemporane (I-VI, 1926-1929), puțin mai știu. Așa că dragi A mici vă avertizez cu cele spuse de Immanuel Kant: „Nu-mi dați sfaturi. Știu să greșesc și singur”. Fiindcă sunt un ortodox practicant, voi face cum zicea Pr. Arsenie Papacioc: „Semeni cu Dumnezeu atunci când începi să ierți”.

Vă întreb „corifei”, veniți din regimul trecut, dacă ați slujit cu credință sistemul comunist-criminal, acum de ce nu vă implicați cu aceeași ardoare la salvarea democrației din țara noastră pe care o invocați cu multă demagogie în situațiile festiviste organizate de USR și de unele partide?
*
În condițiile actuale când integrarea europeană și tendința de globalizare cuprinde întreg mapamondul rolul intelectualului român este, în primul rând, acela de promovare a valorilor naționale. Acestea vor fi zestrea noastră care ne face să nu pierim ca neam. Răspândirea istorică a progreselor culturale, până când ele devin moștenire comună a întregii omeniri, este mai mult decât diversitate culturală. Acest fenomen implică nu numai deosebiri de caracteristici culturale, ci și existența unor caracteristici culturale care sunt superioare altora. Însăși faptul că oamenii-toți oamenii, europenii, africanii, asiaticii sau alții-au decis în repetate rânduri să renunțe la o anumită caracteristică a propriei culturi și să o înlocuiască cu ceva aparținând unei alte culturi denotă că ceea ce era împrumutat de la alții funcționa mai bine; cifrele arabe, doar să dau un singur exemplu, nu sunt doar deosebite de cifrele romane-ele sunt superioare celor romane.

Am dat acest exemplu, pentru a înțelege mai bine rolul intelectualului român în a promova idei, opere, descoperiri științifice, mai bune, mai superioare decât ale intelectualilor altor popoare. Numai astfel vom menține vie ființa națională.

Un rol important în acest sens îl are școala. Tineretul trebuie educat în spirit mesianic. De expansiune și promovare a culturii și științei românești, numai așa vom putea „cucerii” noi teritorii, fie ele și de cultură. Cu mentalitatea lui Mircea cel Bătrân din Scrisoarea III-eminesciană; Eu? îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul! Nu vom ajunge prea departe în timp și spațiu. Vom pierde și ce avem.

Mă întrebați, printre altele, ce fac intelectualii în timp ce mulțimea de credincioși, călăuziți de sentimente religioase, criteriu care șterge granițele pregătirii intelectuale, merg în Casa Domnului sorbind din înțelepciunea lui Iisus. O parte din acești intelectuali, majoritatea venind din România profundă, lucrează și pun cu trudă „cărămidă”, peste „cărămidă”, construind edificiul culturii noastre, și… din când, în când se mai „înțeapă” unul pe altul de parcă nu ar fi pe lume, sau în lumea cultural-științifică, loc pentru fiecare. Tocmai această nemulțumire îl face pe creator să descopere floarea rugini, cum spuneam într-o poezie în tinerețe, care nu este altceva decât, rugina ce protejează metalul, adică arderea interioară, din miezul căruia țâșnește OPERA, sau IDEEA GENIALĂ.

Intelectualii din țara noastră, creatorii de frumos și de cultură, e necesar să înțeleagă că există un proces dialectic în modificarea tradițiilor, a culturii noastre. De-a lungul anilor culturile renunță la ceea ce nu mai funcționează la fel de bine ca ceva împrumutat de la o altă cultură. Limbile împrumută cuvinte din alte limbi, tiparul a fost adus din altă parte, internetul din America. Ceea ce vor adepții conservatorismului, pe care-i numim naționaliști, pare să fie cu totul altceva. Ei doresc să păstreze culturile în stare pură, asemenea fluturilor dintr-un insectar. Dar nici o cultură nu a ajuns pe această cale în stadiul actual. Ele se interferează cu tradițiile și culturile țărilor vecine. Se influențează una pe alta, cum s-a întâmplat cu baladele noastre (Vezi Meșterul Manole, cu influență din sudul Dunării), cu cântecele bănățene care au melosul sârbesc etc. Indivizii din popor, mai târziu o parte din intelectuali, au fost cei care au decis singuri ce să păstreze din ceea ce era vechi și ce anume din ceea ce era nou se dovedea a fi util în viețile lor. Așa a fost introdus tiparul, care o perioadă a fost folosit paralel cu scrierea de mână a călugărilor din Mănăstiri, când s-a tipărit la 1561 Evangheliarul românesc al diaconului Coresi, sau în Ţara Românească, la 1508-1512, când ieromonahul Macarie a tipărit primele cărți, pe timpul domnitorilor Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel Tânăr și Neagoe Basarab.

Astfel culturile din Balcani, chiar din întreaga Europă, s-au îmbogățit prin ajutor reciproc în cadrul marilor civilizații ale zonei noastre.

Intelectualul, astăzi exclamă precum Constantin Tsatsos: Doamne, cât de scump se plătește cuvântul frumos cizelat și câtă durere întunecată ascunde suprafața lui strălucitoare.

Tinerilor le-aș recomanda să se ghideze după apoftema lui Titu Maiorescu: Omul rău se pierde prin partea sa cea bună, omul bun-prin partea sa cea rea. La care mai adaug necesitatea studiului necontenit, să privească înainte, consecvent, la punctul fixat la care dorește să ajungă, fără să aplece urechea la cei care comentează de pe margine, fără să se abată din drum. Este un proverb românesc: Ursul merge, câini latră. Să se teamă de insultele învăluite în elogii. Mai trebuie să cunoască faptul că știința ne-o dă contactul cu lucrurile, înțelepciunea ne-o dă detașarea față de acestea. În anul Centenarului cu noi este Dumnezeu, cu cei care au colaborat cu regimul comunist ateu și criminal este…

Măcar în anul Centenarului scriitorii care prin operele lor au promovat realismul socialist și au susținut propaganda comunistă-criminală să facă un pas înapoi. Nicolae Steinhardt spunea: „Răul poate să-l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari și firile călite”. În concluzie: cei care au făcut rău neamului românesc în timpul comunismului, rămân la categoria oricine, un fel de „nimeni în drum” cum spunea țăranul celor care-și pierdeau vremea în birt.