Manifestul luminii

În pustiul deşertului tău
ai adunat atâtea lacrimi, dar ştii că
există o lume în care frumuseţea inimii
se poate uita în oglinda lumii fără să se teamă.
Când se descoperă încep să se contopească
în infinitul multicolor al trăirii.
O altă viaţă, cea adevărată!

Ţi-au explodat toate simţurile,
nu mai ştii cine eşti,
ai impresia că te-ai întors în timp,
fiecare clipă adânc te răscoleşte
din cele mai îndepărtate
şi-nstrăinate trăiri multiplicate
ce parcă acum au reînviat!

Mi-ai schimbat traiectoria vieţii,
frumoasa mea poveste!
Sunt ca un fulg ce pluteşte atât de uşor,
nimic întinat nu mai simt în mine,
îmi redesenezi întreaga panoramă,
punct cu punct mă-arunci spre nemurire
şi-mi dai curaj să-ating veşnicia!

Simt că totul este un început,
parcă naşterea mea acum se-arată,
un monstru sacru ai trezit în mine,
se desface pământul sub picioarele mele,
mă-nghite cu fiecare respiraţie,
în mine se-arată o altă fiinţă,
trăiesc şi zbor spre lume
cu aripi ce se-ascund în tine.

Mi-ai luat tot ce am crezut că am
şi după a ta simţire m-ai refăcut!
Vino să-mi scrii pe buze,
cu trupul tău, povestea iubirii,
străbate prin clipă universul,
femeie zidită în mine!
Doamne, de ce ne dai daruri
ce ne sunt povară?

Am început să-mi desfac ramurile-n tine,
am eliberat puterea dinlăuntru,
în mine s-a născut viaţa! – îmi spui
în tumultul clipei nestăpânite.
Nu te zbate, respiră adânc
şi lasă-te purtat de valul tandreţii!
Undeva departe,
bătaia unor aripi taie aerul din noi.
Dincolo de zidurile înalte
şi verdele porţilor
se naşte un transfer îmbătător,
delicat şi limpede, ce-adie peste noi,
dincolo de norii gândurilor,
silabele iubirii ne picură în suflet,
se naşte acel om
din îngemănarea inimilor în trup.

Totul se-aşează de la sine,
totul vine ca o briza suavă
ce-ndepărtează trecutul,
amalgam de emoţii
te leagă fără să simţi legăturile,
acolo unde
pământul e suspendat pe nimic.

Câtă simplitate, şi totuşi,
câtă încărcătură în acest „a înţelege”!