MARELE CITITOR DE OGLINZI OVIDIU CHELARU*
Autor, prof. Georgică MANOLE

Ascultându-l şi citindu-l din ce în ce mai atent pe Ovidiu Chelaru, descopăr o permanentă preocupare a sa de a-şi impune o identitate. Ajunsă, această preocupare, aproape de vârf pe o scară a intenţionalităţii, poetul conştientizează tot mai mult că identitatea se osifică în funcţie de poziţionarea faţă de celălalt.

Din această perspectivă am întâlnit, mai întâi, un Ovidiu Chelaru adept al unei comunicări interpersonale de excepţie într-o monografie dedicată pisciculturii din nordul Moldovei ( „Oameni şi locuri”, Editura „Axa”, Botoşani, 2005):„Pe văile Moldovei în preajma unor iazuri, / Trăit-au generaţii cu bune şi necazuri, / Lucirile de apă au fost şi sunt de-a pururi / Esenţa vieţii noastre în paşnice contururi. / / Resursele umane ascunse în adâncuri / Sunt infinit de multe, păstrate rânduri – rânduri, / Pescari din totdeauna s-au îngrijit de ele, / S-ajungă peste veacuri acelaşi nimb de stele”.

Pe acelaşi Ovidiu Chelaru, ca o fiinţă în relaţie însă, l-am regăsit în „Rădăcini de familie – arbore genealogic”( Editura „Agata”, Botoşani, 2012). Poetul care conlocuieşte în acelaşi spirit cu monografistul n-a rezistat şi a atribuit ramurilor, frunzelor, fructelor şi mugurilor arborelui său câte un gând în versuri, devenind, ca abordare existenţială, un descendent din modelul Săpânţa.

Se mai pot decupa din creaţia lui Ovidiu Chelaru şi momente de rezonanţă maximă cu exemplarităţile modelului creştin ( vezi volumele „Sfinte straie”, Editura Agata, Botoşani, 2010; „Candela”, Editura Axa”, Botoşani, 2004 etc.), fapt ce face ca poezia sa să se înglobeze spaţiului transcendental.

Volumul „Colbul stelelor” ( Editura „Agata”, Botoşani, 2012 ) , contrar titlului de mare cuprindere metaforică, este străbătut de la un capăt la altul de un stil polemic dulce. Multe versuri vin ca răspuns la o inadecvare a cuiva. Ele nu se comportă doar ca simple avertismente şi constatări, ci sunt însoţite de lungi argumente culturale, psihologice, sociologice, istorice, pedagogice sau chiar teologice, fapt ce face ca uneori să plictisească.

Primul capitol din „Colbul stelelor” şi intitulat „Prinos lui Mihai Eminescu” se circumscrie ariei ideii spuse mai sus. Ovidiu Chelaru ştie că Eminescu a fost atacat în valuri. Începând cu Alexandru Grama, despre care se spune că ar fi fost susţinut în taină şi de Macedonski, s-a continuat în anii proletcultismului când I. Vitner, Ov. S. Crohmălniceanu sau Nicolae Moraru s-au aruncat în mocirla curentului antieminescian, chinuindu-se să întărească falsele idei că poetul naţional ar fi fost „un caz de rătăcire morală”, că ar fi dat „o operă neviabilă integral”, că opera sa „ar fi marcată de ideologia burghezo-moşierească” şi că o parte din ce a scris Eminescu „apasă ca un blestem asupra literaturii române din cauza maleficităţii”.

A urmat valul din 1980 produs de rabinul şef de atunci, Moses Rosen, la apariţia volumului „Opere IX”, provocând o campanie antieminesciană, atacul direct la Eminescu organizat de revista „Dilema” în primăvara lui 1989, precum şi atacul lui Zaharia Ornea la cartea neurologului Octavian Vuia în care medicul demonstra că poetul naţional n-a fost sifilitic. Pe toate acestea le cunoaşte Ovidiu Chelaru aşa cum ştie că prin 1997 Ştefan Augustin Doinaş îl „gratula” cu atributul de „protolegionar”, că Virgil Nemoianu ar vrea „ să vadă o Românie fără Eminescu” sau că Nicolae Dabija tot repeta de la Chişinău cum oficiali ai Uniunii Scriitorilor din România ţin să le amintească basarabenilor că „tot venind cu moaştele lui Eminescu şi Ştefan cel Mare n-o să puteţi intra în Europa”.
Poeziile din capitolul „Meditaţii” pică precum petalele unei flori presate. Cad obosite de timpul amintirilor aşezându-se în cititor precum un parfum de epocă pe reverul unei haine, lăsând în urmă forma materială a unui gând. Teme mari precum viaţa, moartea, universul sau dragostea, ca să amintim doar câteva, suferă din cauza disponibilităţii autorului de a fi prezent ironistul fin care este: „Se lasă trist şi rece / Natura de-o petrece, / Prin văi şi văgăuni / Cuprinse de tăciuni. // Pupila lui cea mată / Se strânge sau dilată, În funcţie de caz / Şi-a timpului obraz. // Cât îi linişte şi pace / Ochiul morţii îţi dă pace, / Şi ascultă cu fiori / În câmpiile cu flori. // (…) // Când anume furi ne sapă / Ochiul morţii grabnic crapă, / Să-şi reverse stările / Adunând urmările. // Pe un fir dogit de goarnă / Veşnicia-n cupe toarnă, /Amăgeli din altă viaţă / Unde-i tihnă şi verdeaţă”(„Ochiul morţii”) „Iubire de oameni” şi „ Natură în imagini” ne duc spre o poezie de opinie, cu accente sociale. Pentru a ne face o părere, am ales la întâmplare câteva versuri din poezia „Ninge trist”: „Ninge trist şi cu fiori / Pentru omul cel sărac / Ce visează a priori / Tihna unui cald conac // Pâinea de pe masă-i lipsă / Cât şi zâmbetu-n odaie /Lemnele într-o eclipsă / Renunţat-au la văpaie…” şi tot aşa, poetul abandonând rareori registrul impus.

„Oglinzi contemporane”, ultimul capitol, se înscrie ideii lansată de generaţia Borges prin care „viaţa cea multă e într-o oglindă”. Există cititori de contoare, de apometre, de afişe. De ce n-ar exista şi cititori de oglinzi precum Ovidiu Chelaru? Fiindcă pe aici stă originalitatea sa poetică: în puterea de a trece dincolo de oglindă şi a descoperi un univers în care mişună vise trecute.

Citindu-l pe Ovidiu Chelaru şi având în vedere productivitatea sa literară ne întrebăm: ce calităţi ar trebui să aibă un scriitor? Am luat răspunsul dat de Bogdan Ulmu: 1. să aibă umor şi verticalitate; 2. să aibă sânge rece şi nonconformism ponderat; 3. să aibă cultură şi să fie tandru; 4. să fie stăpânit de bărbăţie şi duioşie; 5. să aibă capacitatea de a iubi viaţa; 6. să aibă ambiţia de a nu trece prin viaţă fără a lăsa urme.

Nu vi se pare că Ovidiu Chelaru le are pe toate acestea? Şi totuşi, parcă, i-ar mai trebui ceva. Acel „coroclinc de fâţâfex „ despre care vorbea adesea Nichita Stănescu.

(*) Intervenţie cu prilejul lansării cărţii, în ziua de 5 mai 2012, la Centrul Cultural „Agata” din Botoşani.