Maria Cernătescu în „tânguiri flamande”
                                                                        Prof.dr. Ioan St. Lazăr, scriitor, critic literar USR

Citesc a doua oară ultimul volum, de „poezie și pictură”, al treilea, al Mariei Cernătescu, Tânguiri flamande (Otopeni, Ed. „Letras”, 2023) și nu pot să dau peste bord imaginea plastică pe care mi-am format-o la lectură, aceea a unui râu de munte, cu debit bogat, nevoindu-se între maluri dalate, pe care, în cursul lui vijelios, le lovește în stânga, în dreapta, uneori mai surpând o dală și năvălind cu dor de „maluri crude”, continuându-și, totuși, necurmat, drumul la vale, același, cu același dramatism ce-și strigă putințe și neputințe… Este, cumva, și impresia ce mi s-a inculcat din lectura celorlalte două volume –, Eu sunt apa cu tumulturi și Stau în timp și în furtună –, chiar dacă, în tumultul versurilor, adeseori, râul poate ajunge fluviu, năvălind în mare și stârnindu-i mai înalte valuri către țărmuri „crude” ale sensibilității cititorilor. O tensiune existențială, monocordă și curent oximonorică, a putinței (de a dori și visa, a spera) și a neputinței (de a-și împlini doruri, vise, speranțe), se vânzolește în aceste versuri, echivalate metaforic de autoare cu traiul într-o cușcă și care, acum, strunește coardele unor „tânguiri flamande”.
Ca și cum, în periplul său existențial, Maria Cernătescu ar fi ajuns în ținutul nordic al Flandrei și, de acolo, din vecinătatea iernii îndelungi, ni s-ar destăinui tânguios, cu neputința de a se mai rupe de „magnetismul” ineluctabil ce-i va îngheța năzuințele. Sau, și mai mult, contaminându-se de sufletul nordic, cu „strălucirea adâncă și blândă a luminii Nordului, lumina cerurilor acoperite, a brazdelor lucitoare, a pădurilor umede, lumina pe care nu o poate stinge un soare prea palid” (Elie Faure), sufletul nordic împletind, într-o alcătuire vibrantă, componente ale vieții naturii și vieții omului, pe care le resimte, în acute detalii, corespondente cu frământul sufletului ei. Spune aceasta și în proză, în „Cuvântul autoarei”, în care, evocându-și traseul vârstelor – anotimpuri, năzărește „norii plumburii”, grei ai sfârșitului: „Am trecut prin primăveri cu neștiința humii abia înmuiată de ploaia cerească, împingându-mă în vara îmbietoare cu pârgul ei, apoi, în fugă, în toamna capricioasă și istovitoare. Nori plumburii, încărcați cu farmecul ninsorii, stau la pândă în coada toamnei, gata-gata să stăpânească timpul care a mai rămas”. Cu toate acestea, ultimele energii ale ființei și le comută în trecerea din gama minoră a tristeții crepusculare în aceea majoră, a luminii și liniștii cerești pentru a se încorpora în veșnicia lor: „Mă desfac în lumină și mă îndrept cu rugă spre Cel nevăzut, mă contopesc cu vibrația cosmică și mă înalț, slobozindu-mă din cușca existenței și miruind lutul cu veșnicia păcii. Zarurile aruncate le adun din ninsoare, jocul cu destinul devenind un vis pierdut în iarna vieții!”
Cu această confesiune ce frizează un program al creației, ipostazele lirice ale poetei apasă pe o claviatură extrem de nuanțată a sentimentelor, a anabazei dorințelor și speranțelor și a catabazei frustrării și disperării, adesea regăsibile în cupluri de două versuri și chiar într-un singur vers cu marcă oximoronică, precum în exemplele:

• „Într-o noapte miruită cu-nfloriri de levănțică
• Stă suspinul care scrie o poveste otrăvită!”
• x
• Am mai pierdut un vis, o plăsnuire aruncată
• Într-un deșert captiv și trist în humă nezvântată!
• x
• Tot universul nu va ști că-mi port ursirile în chin
• Când anotimpurile toate vor fi pocale cu venin!
• Sau:
• Eu sunt pământul din apă și foc
• x
• Eu sunt o umbră din humă și vis
• x
• Viața intră-n clepsidra ca un leu în cușcă.

Am citat cu deosebire din poeziile realizate în prozodie clasică, în care câteodată dramatismul este paroxistic, într-un tumult de imagini ca și sur-realiste, menite să releve din subconștient în cât mai sugestive detalii trăirile poetei – mod metaforic ce-l poate trimite pe cititor spre picturile flamande ale fraților Van Eyek, cu horbota de amănunte (ale textilelor, mobilierului, ale chipurilor) sugerând realismul unei vieți împlinite în confortul mic-burghez câștigat cu demnitatea muncii.
…De observat, însă, că nici o rază palidă nu străbate dinspre această Flandră în picturle ce însoțesc poeziile Mariei Cernătescu, ele având, cum scriam și în cronica la primul său volum, rostul de  a fi, prin culori preponderent luminoase și prin subiecte (predilect, flori, naturi statice), față de versuri, o contrapondere de armonie cromatică și de contemplație întru frumosul natural – lucrările având adesea licărirea de smalț a tonurilor, puritatea și transparența infuzate din însăși natura culorilor (aici putând fi un reflex flamand, dacă nu mă înșel, cumva…). Astfel, se poate spune că Maria Cernătescu ni se comunică prin două „voci”, complementare, sau poate chiar prin trei, întrucât, mai mult decât în celelalte volume, dă extensie și versului liber, de o spontaneitate adesea crispată („Sunt prinsă în corzi, / sucită în lanț. / Iar funia strânge cu zor… Vreau largă strânsoarea, / să pot respira, / s-alerg cum mi-e vrerea, / să pot auzi / Chemarea de ducă…”), spontaneitate adeseori dezlănțuită, plină de năzuinți mai mult sau mai puțin „năuce” ori deslușite, strunită din când în când cu o priză lucidă, dându-le forme, atunci construcția oferind idei poetice memorabile ca în poezia „Floarea carnivoră” („Viața este ca o floare carnivoră, / Frumoasă, mare, intens colorată, / Cu o corolă care ascunde o trapă ucigașă… // … // Te înalță pe vârful cel mai înalt al muntelui vieții, / Trăiești bucuria imensă a fericirilor, / Amețindu-te cu cel mai puternic drog, / Cel al plăcerilor… / Apoi trece euforia și te prăbușești / Din măreția muntelui… prin trapa crudă a vieții. / Te aruncă în hăul ei // … / Floarea carnivoră a vieții, / Nemiloasă, nu te iartă! / Te înghite și te devorează! / Tot!”)
Universul poetic al acestui volum este cel al anotimpurilor amintite, cu precădere autumnal și hibernal, imaginile dobândind valențe de metafore simbolice, trăite acut, senzitiv, în ambele planuri, natural și uman, autoarea dovedind o sensibilitate aparte, discretă în registrul trupesc, cu smerenie în cel spiritual. Un exemplu: „… Posacă e ziua cu ploaia de toamnă, / Ce-anunță din vreme, intra-vom în iarnă, / Și griul din ceruri sporește voința / Degeaba, în humă, n-ajunge căința! // … // Și taine viclene se-ascund prin nămeți, / Și-aprinsele gânduri zidite-n tristeți, / Și torc în legendă în veacuri cu zei, / O foame desprinsă din colții de lei”.
În acest univers ce reînvie cromatici și accente bacoviene, și patosul iubirii se frânge finalmente, derutant:

• Te-aș iubi cu sete iute ca un fluture ce moare,
• Te-aș iubi ca o năvală peste sulițe din soare,
• Te-aș iubi cu disperarea-n colțul lumii, nepierdută,
• Te-aș iubi ca zeii-n ceruri cu ofrandă fără sultă…
• …………………………………………………………………
• Te-aș iubi ca marea albă ce mijește încolțită
• Și tot strânge vălătucuri peste valuri, semețită,
• Te-aș iubi ca pe o moarte care izbăvește-uitarea
• Și-aș semna și pact cu soarta, să-mi renege și salvarea…
• ……………………………………………………………………
• Te-aș iubi ca pe-o-nviere nesfințită în tărâmuri
• Și-aș bea cupa cu altoiuri risipite-n foc, pe drumuri
• Te-aș iubi cu rugăciunea spusă-n praguri temătoare
• Și-aș zăgăzui pe creste vise ninse pe altare.
• Dar nu pot iubi-n zăbrele țintuită cu murire,
• Când de veghe stau cu surzii și cu orbii-n mântuire!

„La rece” vorbind, ceea ce sugerase in nuce Rabindranath Tagore, cândva, cu pilda în care pasărea din colivie, îmbiată de pasărea din pădure ca să iasă și să fie liberă, nu-și resimte în libertate siguranța vieții și rămâne să trăiască în colivie, oricât de grea i-ar fi strânsoarea între zăbrele, se petrece la proporții ample în poezia Mariei Cernătescu, în care iubirea – sinonimă cu libertatea –, deși debordează spațiul și timpul curent, rămâne totuși neîntâmplată, doar patetică năzuință, zăgăzuită în aceeași „cușcă” care nu mai este, și în acest volum, a cuplului familial, ci legitate a existenței în univers. Difuzia patetică a acestei iubiri năzuite, antrenând multiple ipostaze analoge într-un summum de trăiri ce îi conferă generalitate, precum și proporțiile ei înalte ca o vâlvorire vulcanică, umplând universul și timpul, cel dinainte și cel de după, îmi aduc aminte – fie-mi îngăduit – de o celebră pânză flamandă, în care pini foarte înalți ajung cu coroanele în cerul gri, parcă acoperindu-i imaginea, iar la poalele lor, oameni mărunți și animalele de corvoadă se întorc molcom dinspre câmp către casă, doar câțiva părând că se odihnesc pe un tăpșan, în fond așezați acolo de pictor pentru a contempla diferența între Marele și micul ca o legitate a existenței în univers, care denotă măsura omului și îl smerește. Echivalată cu o formulă matematică ineluctabilă, această legitate, izotopă și cu raportul între Eternitate și Efemeritate – cu nenumărate referințe în resortul cultural-spiritual din antichitate până și dincolo de azi – devine, pe cât de sfredelitoare, pe atât de recesivă și evanescentă în poezia Mariei Cernătescu. Aceasta, deoarece omul generic din vremurile sale, neîmpăcat cu înfrângerea/murirea și având exemplul naturii, în care, după iarnă vine o nouă primăvară, aspiră, prin actul artistic, să dobândească nemurire, pe care o năzuiește și mistic (o gotică undă mistică străbate și în pictura flamandă): „Doamne, / Iar îți cer, dar Tu m-auzi? / Sunt în iarnă și mi-e greu / Ca-n apusul unui leu… // … // Doamne, / Să Te uiți cu bunătate, / Și-n sfârșitul iernii mele / Să-mi dai locul printre stele!”