Marin IFRIM

Scriu ca și cum m-aș cățăra pe umerii lor, culegând litere

Se întâmplă ca Nichita Stănescu să nu moară de tot. Se vede cu
Ochiul liber dâra de fum de cafea dinspre Calea Lactee, e aripa
Poetului pusă drept atelă și copertă bibliotecarului Eminescu.
Când spui Nichita plouă, ninge, vin cutremure de cristale, cad
Stele în susul haosului. Ce cuvinte magice au ieșit din mâlul
Petrolifer al Ploieștiului, la câțiva milimetri de inefabila capitală
A Haimanalelor Conului Iancu! Citesc precum chiromantul.
Drumuri pe pâmânt, drumuri în ceruri, drumuri în suflete și
În minți. Nu pot înțelege de ce trecutul e mai stănescian, mai
Eminescian și mai caragialean decât restul timpului, din prezent
Și până hăt. Trecutul nu poate fi ajuns, nici depășit. Aleargă
Înaintea noastră, de parcă ar fi chiar Eminescu, chiar Caragiale
Și chiar Stănescu. Ce maraton infinit are istoria literaturii
Noastre de la origini și până la primul cuvânt! La clasici. Scriu
Ca și cum m-aș cățăra pe umerii lor, culegând litere. Doar
Scriu după cei amintiți mai sus, cei care, și mâine, vor fi la
Locul lor, sub cupola Cerului, ca niște icoane într-o biserică
Frecventată numai și numai de îngeri nou-născuți, cititori în stele!
Aș zice că Eminescu a întemeiat Botoșaniul. Dar ce n-aș zice.
Scriu ca și cum m-aș cățăra pe umerii lor, culegând litere…