Marin IFRIM

Zilei de mâine, tot Eminescu îi dă ora exactă

Țară a poeților cu trecutul în față, zilei de mâine tot Eminescu îi dă
Ora exactă. Și Slavici, Alecsandri, Macedonski, Arghezi, Blaga etc.
Iubiți poeți, e din ce în ce mai greu să vă lustruiți deasupra trecutului.
Timpul nu minte, judecă. Poezia nu are drum, doar esențe de suflete
Păzind patria, dincolo de simbriile paznicilor și a hoților de litere.
Mă uit în aceste sere ale voastre, a miilor de poeți români de-a gata
De supermarket. Niciunul, începând cu Cărtărescu, și terminând cu
Viitorul debutant, cu tot optimismul, nu sunteți mai interesanți decât
Un morcov sau un castravete. Țara în limba căreia vă glorificați e pe
Ducă. Cantina alfabetului românesc va intra în deratizare și așa va
Înțepeni. Între timp, voi vreți premii, vă sufocați și strofocați unii pentru
Alții. Mai rău decât politicienii cu metafore putrede în vârful limbii
Mai rău decât celenteratele cu inel în ambele capete ale (ne)limitei.
Lustruiți-vă. E mult loc de frecat rime negre, versuri tricolore de paradă.
Inspirați din voi înșivă, scoateți lacrimi din apă. Și plângeți pe umerii
Gloriei voastre eterne, cât un autograf dat pe o bancnotă, în timp, tot
Un fel de hârtie igienică. Unde sunt cititorii voștri? Unde e țara voastră
Literară, cea în care Eminescu nu-și dorea un Botoșani european, ci
Doar o Românie cu brațe de macara proletară? Jenă. Am scris mii de
Versuri fără să fiu poet, ca și acum. Scriu ca să nu adoarmă tot
Poporul, precum un țânțar care face mai mult zgomot decât malarie.
Și nu sunt nici măcar patriot independent, ca voi, miile de poeți de
Casă, castă și interese sufletești dincolo de armonia unui cor bisericesc
În care diavolul ar vrea să fie dirijor din clipă în clipă. Bate vântul
Peste frunțile voastre. Lăsați poezia la locul ei, unde ați găsit-o când
Dormeau zeii juni, sau cântați-vă țara acum, când nu mai aveți nimic
De pierdut, când gloria voastră e un fel de gunoi ascuns sub preșurile
Realității politice. Țara moare și voi vă pupați în oglindă. Nimic și
De la capăt. O pânză de păianjen e toată istoria scrisă pentru voi.
Un cimitir cu otgoane bine fixate-n trecut. O țară moartă umplută cu
Viață adusă din cimitire. Măcar acolo România încă e puternică, coborând
Din jos în sus, doar ca să pricepeți și voi cum poți urca în josul minții…