IOAN  VASIU: – Știu că lucrați de mulți ani în presă și vă rog să evocați în câteva propoziții când, unde și în ce împrejurări ați debutat, ca jurnalist ? 

MARIUS  GHILEZAN :  – Am fondat alături de Marius Lăpugean, ziarul bisăptămânal “Dialog liberal,” încă din ianuarie 1990. Ni s-au alăturat rapid Marius Maria, Marcela Ardeleanu, dr. Sorin Pescariu. Țin minte că primul meu editorial era “Trandafirul și spinul” – un eseu vitriol la adresa Consiliului Național al Frontului Salvării Naționale. Scriam multe articole într-o ediție. Majoritatea cu pseudonim, să nu se știe că avem o echipă redacțională mică. Foarte greu am convins liberali de frunte să scrie la ziar. Țin minte că editorialele lui Mihai Ruva erau de-o acuratețe juridică excepțională, personalitatea sa publicistică fiind comparabilă cu cea a lui Eleodor Focșeneanu, care scria la “România liberă.” Unii dintre șefii PNL mă tachinau că mama, profesoară de istorie, îmi scrie editorialele. După alegerile din duminica Orbului, am plecat la Ziarul “Timișoara” și apoi la “România liberă,” unde am scris aproape douăzeci de ani, cu întreruperi.

 I.V.: – Care sunt publicațiile în paginile cărora au putut fi găsite materialele de presă semnate de dumneavoastră ?

M.G.: – “România liberă,” Cotidianul, Observatorul cultural, “22,” Luceafărul de dimineață, Washington Post, Evenimentul zilei, Gazeta sporturilor, Timpul, Dilema veche etc

 I.V.: – Dintre jurnaliștii mai cunoscuți și apreciați, alături de care ați lucrat în decursul anilor, vă rog să amintiți câteva nume.

M.G.: – Petre Mihai Băcanu rămâne mentorul meu. Nu știu dacă el, Ana Blandiana sau Octavian Paler au insistat pe lângă George Șerban, directorul ziarului “Timișoara” să mă lase să plec la București. Îi mulțumesc, post-mortem, lui Nelu Crăciun, pe atunci redactor șef al cotidianului timișorean, pentru bursa primită de la Societatea “Timișoara.”
După ce l-am făcut varză pe Ion Cristoiu la lansarea filmului “Cel mai iubit dintre pământeni,” pentru denaturarea firului epic al cărții lui Marin Preda, acesta m-a chemat să lucrez la “Bulină,” oferindu-mi de șapte ori salariul de la “Rl.” L-am refuzat.
Am lucrat cu dl Cornel Nistorescu, de care nu mă leagă nicio prietenie, cu Tia Șerbănescu, Octavian Paler, Tudor Octavian.
Când coordonam edițiile locale ale Evz, l-am angajat pe marele poet Ion Mureșan, ca și editor la Cluj Napoca. L-am reîntâlnit după ani de zile la Festivalul Fân-fest. El era printre nicușoriștii salvaționiști. La o vreme, publicația locală a fost citită de conducerea de la București. Era plină de greșeli. L-am sunat, Muri ce faci? Zice că el corectează, dar în final ziarul apare cu greșeli. Nu știa să dea “SAVE,” dar el salva aurul din Munții Apuseni.
Am colaborat cu multe alte personalități. 

 I.V.: – Pe lângă activitatea de jurnalist, începând din toamnă predați educația socială la gimnaziu, ca profesor. Detaliați puțin această activitate. 

M.G.: –  Am predat în toate mediile universitare din țară sau din străinătate, în licee de elită, în instituțiile de administrație publică, dar în mediul gimnazial, mi-am descoperit vocația. Când i-am promis mamei, profesoară de istorie de școală generală, aflată pe patul de moarte, că îi voi continua cariera, s-a luminat. Nu există altă metodă psihopedagogică de luminare a maselor decât prin educație. Mai mult, am ales elevii de V-VIII pentru că acest segment este singurul neviciat din societate. Mai pot modela caractere, identități, personalități. Mă joc cu ei. Mi-am redescoperit altfel copilul din mine. Intru în clasă cu zâmbetul pe față. Când îi cert, ei râd. Întrebându-i de ce mențin starea de joacă, îmi spun că ei mă iubesc, că sunt proful lor preferat. La iubire, cu ce să răspunzi? Am 546 de copii, nu vă dați seama ce bucurie îmi produc când strigă prin curte hook-urile mele de pe internet: “Bă, e groasă, măh.” Suntem o echipă. Încerc să fiu cu ei în teren, chiar dacă de multe ori mimez energia.

 I.V.: – De când sunteți membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și de ce ați aderat la această Uniune ?  

M.G.: – Deși era mult mai mare ca mine, l-am simțit pe Doru Dinu Glăvan (bănățeanul meu) ca pe un înger păzitor. M-a chemat de zeci de ani în Uniune. L-am refuzat. Am zis că uniunea lui e comunistă. După plecarea lui la Domnul, am fost marcat de intransigența mea. N-am dormit vreo trei nopți. Ce vină avea el, că UZPR e o instituție de interes public. După ce Lavinia Șandru m-a anunțat că am fost desemnat pentru Premiile Eminescu – jurnalistul de către UZPR, era de porc să nu consimt afilierea. Sunt membru de vreo patru ani. Un mentor de-al meu, profesorul Dorin Sarafoleanu, ajuns la venerabila vârstă de 90 de ani,  mi-a zis recent că poporul român nu știe să se deteste cordial. 

I.V.: – Am observat cu toții că în ultimii ani presa online a luat amploare și vă întreb dacă aceasta ar putea să ducă, la un moment dat, la dispariția presei scrise ?

M.G.: – Absolut. Presa scrisă e moartă și îngropată demult. Când patronii români au vândut publicațiile la multinaționale, a mai existat un icnet, un scâncet, o debusolare vie, dar după apariția internetului, presa s-a predat serviciilor secrete și apoi partidelor. Practic, nu mai există independență editorială, decât la niște fraieri neadaptați ca mine, ca unul dintre ultimii mohicani ai presei neînregimentate. Vreau ca la priveghiul plecării mele de pe această lume să se bată o carte pe copârșăul ultimului ziarist liber din România. Așa aș vrea să se scrie pe cruce.   

I.V.: – După părerea dumneavoastră, se mai poate spune astăzi că presa este a patra putere a statului democratic ?

M.G.: – Prima putere în stat este Noua Securitate. A doua putere în stat este lohia acoperiților din politică. A treia putere în stat e formată din impostorii care n-au recrutat, dar sunt sifonarii de serviciu. A patra putere în stat e suma celorlalte trei. Deci, rămâne cum am stabilit, un jurnalist nerecrutat e „un mort frumos cu ochii vii,” așa cum dulce a descris Mihai Eminescu, penultimul jurnalist nerecrutat de sistem înaintea mea. 

I.V.: – Cu ce proiecte ați început noul an 2026 ?

M.G.: – Să public un volum de poezii intitulat “Lumi(î)narea” sau „Lumini de cavernă,” „Lămpaș în cavernă” sunt titluri provizorii. Nu vreau să mă lupt cu eternul candidat la Nobel, nici cu răsfățatul regimului post-comunist, Mircea Dinescu. Îmi păstrez linia civilă, împotriva celei militare și a acroșajului celor doi.
Mentorul meu Gloria Barna, alias Alexandra Indrieș, scriitoare din Banat, m-a sfătuit să nu repet greșelile sale. A protestat împotriva regimului comunist, iar prietenii săi s-au cățărat pe identitatea sa carcerală. La ultima întâlnire, mi-a recomandat “Fii independent și suveran!” De 35 de ani, îi basculez ideile în balastiera celor care macină cuvinte și se recomandă jurnaliști.
A fi publicist, ține de un anumit legământ cu Dumnezeu, în sensul simplu al alegației: “la început a fost cuvântul și cuvântul era la Dumnezeu.” Mai are sens să vă explic cât de supărat am fost când le-am explicat elevilor din clasa a VII-a originea divină a libertății, când un adolescent m-a apostrofat că nu suntem la ora de religie?    

 Interviu ce Ioan Vasiu /UZPR