Frunză de codru, verde de pădure,
Tu-nveți prin timp dorințele să-ndure,
În freamăt blând tu m-ai legănat mereu,
Păstrând în tăcere tot ce-a fost mai greu.

În anii mei, cu un gust de pruncie,
Mi-ai fost un cânt și-o mare bucurie,
Pași de horă, în doine fără nume,
Și ghid curat prin labirint în lume. 

Când vârsta dragă-a tinereții sosi,
Mi-ai fost un scut viu în tainele de zi,
Tovarăș bun în marea misiune,
Păstrând sub ramuri sfânta-mi rugăciune. 

Iar astăzi, la pragul albei bătrâneți,
Tu ești cufărul de blânde, vechi povești,
Cu gânduri mândre, ce-mi aduc aminte,
De tinerețea-mi plină de cuvinte.