Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 12 (132), Decembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

MEMORII,
30 ani de la miracolul Revoluției Române la Cluj-Napoca

Primit pentru publicare: 02 Dec. 2019
Autor: Alexandru Florin ȚENE, președintele Ligii Scriitorilor Români, membru corespondent al Academiei Americană Română
Publicat: 03 Dec. 2019
© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.

30 ani de la miracolul Revoluției Române la Cluj-Napoca
Deșirând timpul de pe mosorul vremii îmi aduc aminte secvențe din perioada premergătoare evenimentelor din 19-29 decembrie 1989, dar și din participarea mea la Revoluția din Cluj-Napoca.
Despre aceste evenimente am scris o carte “Memoria Inimii-15 ani de la miracolul Revoluției Române la Cluj “ apărută la Editura Etno-Graph, 2004. Acest volum conține fotografii făcute de mine din timpul evenimentelor, dar și manuscrisul meu pe care l-am răspândit în cutiile poștele de pe strada Horea, unde locuiau cei mai mulți milițieni și securiști, în luna octombrie premergătoare congresului al XIV –lea PCR din noiembrie.
În cadrul serviciului meu, a trebuit să mă deplasez cu ARO, proprietatea întreprinderii la care lucram, până la Dej să ducem câteva piese la IAS Dej, având ca șofer pe Ion Fărcaș. La întoarcere se făcuse întuneric. Nici stele nu erau pe cer. Norii întunecați învăluiau pământul ca o tristețe. La jumătatea drumului dintre Dej și Gherla mi-a venit ideea să scriu pe asfalt un manifest împotriva lui Ceaușescu.
„-Ioane, ai o vopsea albă? Sau de orice culoare?
-Nu am tovarășe șef! Am o cutie cu aracet rămasă de la CAP Mociu de ieri. Am uitat s-o predau.
-Oprește mașina !Ai să vezi ce fac…”
Era întuneric de-ți băgai degetele în ochi. Pe drum nu trecea nimeni. Câmpul se întindea cât vedeai cu ochii pierzându-se în întuneric. Undeva departe se vedeau câteva luminițe. “Probabil era un pâlc de case”. Mi-am zis în gând. Am luat cutia cu aracet, șoferul a avut o pensulă, spre norocul meu, nouă. Cu acest instrument, înmuind pensula în cutia cu aracet, am scris pe asfalt fraza: JOS CEAUȘESCU ! În câteva minute am terminat, și urgent ne-am urcat în mașină, demarând.
După câteva zile un șofer venind de la Dej la întreprinderea la care lucram, ne-a spus că miliția și securitatea caută disperați pe cel care a scris un manifest pe asfalt. După evenimentele din decembrie 1989, prin anul 2000, pictorul de biserici Gâtu, din Dej, mi-a spus că l-a chemat securitatea să studieze grafologia scrisului. Au fotografiat din toate direcțiile și au pus soldații să șteargă. Aceștia s-au chinuit mult să îndepărteze scrisul cu șpaclul. Spre norocul meu că nu am fost descoperit. Un colonel de securitate, după revoluție, mi-a spus că dacă eram prins mă împușca cu mâna lui.
Ascultând postul de radio Europa Liberă m-am convins că în curând și la noi va cădea comunismul și dictatorul Ceaușescu.
La Cluj-Napoca revolta “Plutea în aer “încă din vara anului 1989. În perioada aceea am răspândit manifeste în cutiile poștale, aproape în majoritatea cartierelor. Împreună cu soția, poeta Titina Nica Țene am scris la revista “Flacăra “ să nu mai laude pe Ceaușescu care ne înfometează. Scrisoarea a ajuns la Securitate și am fost anchetați de colonelul Velea, care după revoluție, în anul 1992, și-a cerut scuze, spunând că așa îi era serviciul. Tot atunci am răspândit afișe în cartierul Mănăștur, în care rugam persoanele să-și manifeste solidaritatea cu protestele doamnei Doina Cornea, aprinzând lumânări la balcoane și în ferestre. Manifestele le-am scris la mașina de scris Optima, fiindcă cealaltă mașină de scris Kappet era înscrisă la Securitate în urma scrisorii către revista “Flacăra”.
În ziua de 21 decembrie, la servici și pe străzi oamenii vorbeau în șoaptă despre cele întâmplate la Timișoara., știri aflate de la Europa Liberă. Chiar în ziua aceea, am plecat de la service, având treburi de serviciu la Bancă și întâmplător m-am întâlnit cu scriitorul Constantin Zărnescu, redactor la revista “Tribuna “, unde lucra și soția mea. Simțind că ceva se va întâmpla, aveam asupra mea aparatul de fotografiat marca Pussed M-1000 cu care am făcut fotografii pe care le-am publicat în cartea publicată în anul 2004. În fața restaurantului “Ursus” am discutat despre ce s-a întâmplat la Timișoara. I-am povestit că în urmă cu o noapte am fost de serviciu, împreună cu paznicul, să păzim întreprinderea BATMA 12 Cluj. În timpul nopții, la o mașină de scris a întreprinderii am scris 20 de manifeste pe care le-am distribuit paznicilor și ofițerilor de serviciu la întreprinderile de lângă instituția noastră: CUG, Sinterom, Unirea 2 și Politehnica. În manifest rugam sindicaliștii ca a doua zi să iasă la miting în centrul orașului. Probabil, și urmare a demersului meu, a doua zi pe 21 decembrie coloanele de muncitori de la CUG, Sinterom, Tehnofrig, Metalul Roșu, IMMR, Fabrica de Mașini de Rectificat, și din alte unități industriale și economice, studenții din Centrul Universitar Cluj au ieșit neînarmați, pentru a-și revendica dreptul la demnitate umană, pentru care mulți au plătit cu viața în Piața Unirii. În ziua de 22 decembrie, jertfa lor de sânge a fost răscumpărată prin triumful libertății.
Pe la ora 15, pe când eu eram în cafeneaua Arizona, așteptând soția să iasă de la redacție, am văzut pe Călin Nemeș că făcea propagandă la trecători să stea pe loc, să participe la miting.
„-Vin și muncitorii de la GUG și alte întreprinderi!” striga Nemeș.
Un milițian a venit la noi și ne-a spus să circulăm.
„-Suntem împotriva circulației!”, a strigat Călin Nemeș.
Ne strânsesem, cincisprezece persoane. Am început să cântăm “Deșteaptă-te române “. Încet, încet grupul nostru a crescut. Eram, aproximativ, 50 de persoane. În Piață ajunseseră și soldații conduși de căpitanul Dando. Văzând că forțele de ordine nu vin spre noi, ne-am dus noi către ei. Eram, totuși, o mână de oameni. Soția văzându-mă de sus, de la “Tribuna” a strigat la mine.
„-Florin, Florin, vedeți că mai vin soldați ! Ne-a telefonat de la Comitetul Județean de Partid.” În momentul acela pe lângă umărul soției a zburat pe fereastră un portret al lui Ceaușescu.
„-Bravo! Bravo! Tribuniștilor!”, am strigat cu toții.
În acel timp, Călin Nemeș care avea un fular alb ce simboliza libertatea s-a dus în fața soldaților la intersecția străzilor Napoca și Universității. Soldații, în grupuri de câte zece, se postaseră la fiecare intersecție, interzicând accesul la fiecare intrare în piață. Călin Nemeș s-a urcat pe o mașină și a început să strige.
„-Oameni buni, am o fetiță de doi ani și nu mi-e frică, de ce nu vreți să mă ajutați?”
În fața trupelor înarmate, s-a deschis la cămașă și a zis:
„-Trageți în mine!”
Totul se petrecea în fața Librăriei Universității. Călin Nemeș era însoțit de prietenul său Lucian Matiș-artist plastic. În momentul acela Călin Nemeș a îngenuncheat în mijlocul străzii rugând trecătorii să participe la proteste. Am îngenuncheat și eu cu palmele împreunate a rugăciune. O parte din soldați s-au repliat în fața Agenției de voiaj. Soarele își arunca razele pieziș.
În momentul acela s-a tras asupra lui Călin Nemeș. Nu îmi venea să cred că armata populară, a neamului nostru, trage asupra poporului. Tânărul actor a căzut. Am crezut că este mort. Nu se mișca. Oamenii de pe trotuar au început să urle. Să strige.
„-Salvarea! Salvarea!”
După un timp a venit Salvarea de pe strada Horea și l-a luat. Atunci mi-am dat seama că prietenul trăiește, fiindcă mișca. Prietenul actor era cel care mi-a recitat poezia „Vocea pământului” în timp ce protesta:
„Ecoul, ecoul sunteți voi,
și vă întoarceți la mine eroi
rămânând undeva
între ce sunteți și veșnicia mea.”
Ca niște fluvii ce se revărsau în mare, veneau spre Piața Unirii muncitorii din toate fabricile Clujului.
Se auzeau dinspre Hotelul Astoria împușcături, dinspre Fabrica de Bere rafale de arme automate.
Soția a coborât de la redacție și am plecat pe jos spre cartierul Mănăștur, unde locuim. Se înserase. Mergeam pe străzi lăturalnice, fiindcă ne așteptau acasă doi copii care veniseră de la școală.
A doua zi, pe 22 decembrie, n-am mai fost la servici, pe străzile Clujului se striga “Jos Ceaușescu “, “Ceaușescu cine ești? Criminal de Scornicești! “ Mergând pe strada Moților, fiindcă nu circulau troleele, am văzut în două curți cadavrele a doi eroi împușcați de soldații de la cazarmele din Florești. Oamenii, revoltați, și înmărmuriți de ce vedeau mergeau spre centrul orașului. Ajuns în fața Bibliotecii Universitare m-am alăturat celor care strigau “ Jos criminalul!“

Întâlnindu-mă cu un prieten am aflat de la el că generalul Milea s-a împușcat. Mi-am zis în gând: “S-o creadă mutu! “
Ajuns în fața Județenei de Partid am văzut tancurile armatei împodobite cu tricolorul. Armata trecuse de partea noastră.
În sfârșit, vocea Doinei Cornea se auzea la microfonul scos din Catedrală.
„-Trageți clopotele să sune eliberarea noastră!”
…Și clopotele au răsunat cu bronzul lor galben peste burgul ce începea să se elibereze. Era sunetul acela înălțător care a sunat în istorie, fie la urgie sau la îndemnul pentru a se descătușa energiile comunității românești.
Așa a răsunat și atunci, în 22 decembrie, clopotele Catedralei Ortodoxe Române din Cluj-Napoca, semn de izbândă și început de drum, drumul spre democrație, spre Europa civilizată.
O parte din prietenii cu care am fost la Revoluția clujeană nu ne-am făcut dosar de Revoluționar, considerând că am luptat atunci pentru libertatea poporului și nu pentru recompense.
După ce a ieșit din spital Călin Nemeș, s-a întâlnit cu soția mea pe strada Universității, mergând spre redacția Tribuna, unde lucra.
„-Felicitări dragă Căline! Ești un erou!”
-Vorba soțului dumneavoastră, Al. Florin Țene într-o poezie pe care am recitat-o la Teatrul Național:
“Timpul își tocește coatele pe noi
Dintr-un gest aiurea
Devenim eroi… “
După ce evenimentele au mers spre un făgaș normal, am scris la mașina de scris Kappet, martoră a multor scrieri ale mele împotriva regimului criminal-comunist, poezia “Veșnicia ca dor definitiv “, pe care am compus-o ascultând tăcerea lângă monumental de la kilometrul 0 “Stâlpii împușcați. “
„Doamne, când a trecut atâta vreme
Din clipele, acelea, eroice și grele?
Eroii noștri ajunși standard și steme,
Veghează astăzi din lumina unei stele.

Doamne, când a trecut atâta timp?
Ca arborii retezați în două
Eroii noștri poartă pe umeri noul Olimp
Și cerul libertății cu sclipiri de rouă.

Ninge arhaic peste Cluj, peste morminte,
“Stâlpii împușcați” vibrează a dor,
Tinerii noștri rămân în cuvinte
Ne pun aripi de vise pentru zbor.

Ninge ca în balade peste burgul tăcut
Peste monumentele de bronz și plânge
Frigul iernii ce-i este armă și scut
Când zăpada păstrează amintirea sclipirilor de sânge.

Faptele eroilor prin timp se-ntemeiază
Cum înțelepciunea în taina lui Iisus
În acest mileniu, rotund, în amiază
Crucea noastră, prin ei, urcă mai sus.

În drumul meu de faptă pe poteci de gând
Mă întorc la voi, cuvânt fără hotar,
Cum se întoarce roua în iarbă lăcrimând
Și-n dorul ei de casă, corabia de far.

Vă plâng mamele, logodnicele și frații,
Sevele toamnei în lut pe dedesubt,
Și ochii ațintiți în viitor ai unei nații
Lanțurile dictaturii cu voi le-au rupt.

Ninge peste Cluj cu ambiguă lumină,
Noi vărsăm ochii înapoi,
Închiși în sine ca seva în tulpină
Cum moartea naște dintre noi eroi.

Din eroismul vostru, vecin cu învierea,
Ne bucurăm de libertate și selectiv
Lăsăm mileniu să ne lumineze tăcerea
Când veșnicia voastră e-un dor definitiv.

Se aude timpul cum dreptate cată
În lumina bronzului ce tot suie,
Eroii cu dalta dragostei de țară, dintr-odată,
Se cioplesc în noi veșnică statuie.”