Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Menghina amintirilor

Cuvinte cheie: Theodor Paleologu,
Svetlana Cârstean, Mihai Mălaimare

Din motive de Eminescu, domnul Theodor Paleologu, ministrul Culturii, ne-a vizitat capitala judeţului. A trecut uşor, precum o adiere printr-o tufă de liliac, după care s-a dus… şi a dat un interviu ziarului „Adevărul” ( nr. 5679 din 3 februarie 2009). La întrebarea „Ce şi-ar dori, stat laic sau religios?”, domnul ministru răspunde: „Constituţia României e foarte clară: România e un stat laic. Nu trebuie încurcate borcanele, cel al convingerilor personale şi cel al politicii de stat. Au fost persoane care  s-au mirat că atunci când am depus jurământul la Palatul Cotroceni, nu mi-am făcut semnul crucii. Nu trebuie confundate planurile. Îţi faci cruce într-un context religios, bisericesc. Jurământul de la Cotroceni nu este o profesiune de credinţă ortodoxă, este un jurământ fără amprentă confesională, făcută într-un cadru laic”. Dar nu răspunsul la această întrebare mă interesează pe mine, cât mai ales concluzia finală, aşezată ca o tristeţe pe un chip, a autorului interviului, Cezar-Paul Bădescu: „Cea mai importantă temă a ministrului e patrimoniul, celelalte probleme sunt pe planul doi”. Cum denumirea ministerului este al Culturii, Cultelor şi Patrimoniului, să deducem că sunt lăsate undeva, pe un peron slab luminat, Cultura şi Cultele?
Ca unul născut în inima unei podgorii, n-am putut rămâne absent la ce spune Roxana Vintilă („Jurnalul naţional” din 1 februarie 2009) cu referire la o scenă din filmul „Atât de aproape de cer”:
„E noapte şi frig şi strugurii par a fi atinşi de îngheţ. Sunt comoara familiei şi trebuie salvaţi cu orice preţ. Oricât aş descrie această scenă, imaginea este mai presus de cuvânt. La fel ca şi imaginaţia. Proprietari şi angajaţi împing căldura focului cu aripi de îngeri pentru a încălzi via. Iar aripile lor, asemenea chipurilor şi privirilor, se sincronizează în cel mai frumos anotimp”. O poveste demnă de eroi comunişti? O scenă plină de sensuri venite dinspre simţul acut al proprietăţii? Sau poate credinţa că salvând tradiţia te salvezi ca om? De câte aripi de înger are nevoie domnul Theodor Paleologu pentru a întreţine focul anemic de pe peronul slab luminat unde aşteaptă Cultura şi Cultele?
„Să fii poet în 2009 înseamnă să fii înaintea vremurilor”, spune Svetlana Cârstean, botoşăneancă get-beget, laureată a Premiului Naţional Mihai Eminescu pentru Poezie, Opera Prima („Ziua” nr. 4475 din 2 martie 2009). Întrebată de Iolanda Malamen „Ce îţi aminteşti cu multă plăcere din Botoşaniul copilăriei şi adolescenţei?”, răspunde poeta: „Botoşaniul mi-a dăruit tot patetismul provinciei moldoveneşti, adică patetismul maxim. Nu ştiu acum ce îmi amintesc cu plăcere, poate şi pentru că, începând de la 7 ani, am funcţionat într-o comparaţie dureroasă permanentă. Am crescut în primii 7 ani, la bunica mea, într-un sat modest din judeţul Botoşani. Fără aceşti ani şi fără prezenţa bunicii mele, nu aş fi putut fi nimic din ceea ce sunt acum şi nu aş fi scris poate niciodată poezie. Botoşaniul a fost în consecinţă mediul în care am fost obligată să mă transform dintr-o mică sălbăticiune, care vorbea cu un accent moldovenesc desăvârşit, într-o fată serioasă de oraş, civilizată, obligată să vorbească literar, care nu mai putea să îşi scoată vara, pe stradă, sandalele din picioare şi care dădea socoteală pentru orice pas”. Mulţumim Svetlana Cârstean pentru elogiul adus satului, locurilor botoşănene, dar mai ales pentru cuvintele frumoase adresate liceului urmat aici şi poetului Dumitru Ţiganiuc, unul dintre profesorii tăi.
În „Ziua” nr. 4457 din 9 februarie 2009, Cristina Spiridon îl „obligă” să se destăinuie pe Mihai Mălaimare, un alt botoşănean dăruit culturii. E bine să reţinem: „Artiştii, în mare parte, s-au născut în nord şi în Moldova. Poate că exagerez, poate că glumesc, dar în mod sigur, până acum, viaţa mea de om al teatrului are o legătură ombilicală cu Botoşaniul, cu atmosfera de acolo, cu peisajul, cu un anume mod de a gândi, de a se mişca, de a exista al oamenilor din acele locuri. Ştiu că sunt subiectiv, probabil lumea nu este aşa idilică pe cât o păstrez eu în suflet.(…) Este un Botoşani al meu şi nu intenţionez să-l impun altora, dar din el îmi trag energia de care am nevoie în teatru. (…) Eu am trăit studenţia cu gândul de a mă întoarce la Botoşani şi a fi director de teatru”.

Geo Bancaru



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Menghina amintirilor

Cuvinte cheie: Theodor Paleologu,
Svetlana Cârstean, Mihai Mălaimare

Din motive de Eminescu, domnul Theodor Paleologu, ministrul Culturii, ne-a vizitat capitala judeţului. A trecut uşor, precum o adiere printr-o tufă de liliac, după care s-a dus… şi a dat un interviu ziarului „Adevărul” ( nr. 5679 din 3 februarie 2009). La întrebarea „Ce şi-ar dori, stat laic sau religios?”, domnul ministru răspunde: „Constituţia României e foarte clară: România e un stat laic. Nu trebuie încurcate borcanele, cel al convingerilor personale şi cel al politicii de stat. Au fost persoane care  s-au mirat că atunci când am depus jurământul la Palatul Cotroceni, nu mi-am făcut semnul crucii. Nu trebuie confundate planurile. Îţi faci cruce într-un context religios, bisericesc. Jurământul de la Cotroceni nu este o profesiune de credinţă ortodoxă, este un jurământ fără amprentă confesională, făcută într-un cadru laic”. Dar nu răspunsul la această întrebare mă interesează pe mine, cât mai ales concluzia finală, aşezată ca o tristeţe pe un chip, a autorului interviului, Cezar-Paul Bădescu: „Cea mai importantă temă a ministrului e patrimoniul, celelalte probleme sunt pe planul doi”. Cum denumirea ministerului este al Culturii, Cultelor şi Patrimoniului, să deducem că sunt lăsate undeva, pe un peron slab luminat, Cultura şi Cultele?
Ca unul născut în inima unei podgorii, n-am putut rămâne absent la ce spune Roxana Vintilă („Jurnalul naţional” din 1 februarie 2009) cu referire la o scenă din filmul „Atât de aproape de cer”:
„E noapte şi frig şi strugurii par a fi atinşi de îngheţ. Sunt comoara familiei şi trebuie salvaţi cu orice preţ. Oricât aş descrie această scenă, imaginea este mai presus de cuvânt. La fel ca şi imaginaţia. Proprietari şi angajaţi împing căldura focului cu aripi de îngeri pentru a încălzi via. Iar aripile lor, asemenea chipurilor şi privirilor, se sincronizează în cel mai frumos anotimp”. O poveste demnă de eroi comunişti? O scenă plină de sensuri venite dinspre simţul acut al proprietăţii? Sau poate credinţa că salvând tradiţia te salvezi ca om? De câte aripi de înger are nevoie domnul Theodor Paleologu pentru a întreţine focul anemic de pe peronul slab luminat unde aşteaptă Cultura şi Cultele?
„Să fii poet în 2009 înseamnă să fii înaintea vremurilor”, spune Svetlana Cârstean, botoşăneancă get-beget, laureată a Premiului Naţional Mihai Eminescu pentru Poezie, Opera Prima („Ziua” nr. 4475 din 2 martie 2009). Întrebată de Iolanda Malamen „Ce îţi aminteşti cu multă plăcere din Botoşaniul copilăriei şi adolescenţei?”, răspunde poeta: „Botoşaniul mi-a dăruit tot patetismul provinciei moldoveneşti, adică patetismul maxim. Nu ştiu acum ce îmi amintesc cu plăcere, poate şi pentru că, începând de la 7 ani, am funcţionat într-o comparaţie dureroasă permanentă. Am crescut în primii 7 ani, la bunica mea, într-un sat modest din judeţul Botoşani. Fără aceşti ani şi fără prezenţa bunicii mele, nu aş fi putut fi nimic din ceea ce sunt acum şi nu aş fi scris poate niciodată poezie. Botoşaniul a fost în consecinţă mediul în care am fost obligată să mă transform dintr-o mică sălbăticiune, care vorbea cu un accent moldovenesc desăvârşit, într-o fată serioasă de oraş, civilizată, obligată să vorbească literar, care nu mai putea să îşi scoată vara, pe stradă, sandalele din picioare şi care dădea socoteală pentru orice pas”. Mulţumim Svetlana Cârstean pentru elogiul adus satului, locurilor botoşănene, dar mai ales pentru cuvintele frumoase adresate liceului urmat aici şi poetului Dumitru Ţiganiuc, unul dintre profesorii tăi.
În „Ziua” nr. 4457 din 9 februarie 2009, Cristina Spiridon îl „obligă” să se destăinuie pe Mihai Mălaimare, un alt botoşănean dăruit culturii. E bine să reţinem: „Artiştii, în mare parte, s-au născut în nord şi în Moldova. Poate că exagerez, poate că glumesc, dar în mod sigur, până acum, viaţa mea de om al teatrului are o legătură ombilicală cu Botoşaniul, cu atmosfera de acolo, cu peisajul, cu un anume mod de a gândi, de a se mişca, de a exista al oamenilor din acele locuri. Ştiu că sunt subiectiv, probabil lumea nu este aşa idilică pe cât o păstrez eu în suflet.(…) Este un Botoşani al meu şi nu intenţionez să-l impun altora, dar din el îmi trag energia de care am nevoie în teatru. (…) Eu am trăit studenţia cu gândul de a mă întoarce la Botoşani şi a fi director de teatru”.

Geo Bancaru

Citeşte mai departe



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5