Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Meşterul cu mâini de aur

S-a născut pentru că lemnul avea nevoie sa trăiască. Mâinile lui zămislesc minuni, aşa cum Dumnezeu a zămislit-o pe Eva din coasta lui Adam. El şi lemnul sunt o fiinţă. Respiră aerul proaspăt al pădurii şi se bucură de mângâierea blândă a daltei, ale cărei urme crestează adevărate opere de artă. Sunt de nedespăit.
O jumătate de secol. O viaţă sculptată în ulm, tei, nuc sau cireş. 50 de ani a făcut ca lemnul, după ce a trecut prin mâinile sale, să cunoască veşnicia. Fie că sunt în rafturile bibliotecilor, pe pereţi, la rever sau la răscruci de drumuri, lucrările lui Marcel Apalaghiei sunt mărturii ale vremii. Ale unui timp care, pentru meşterul cu mâini de aur, nu poate fi măsurat decât în culori verde-galben-brun-roşcate, precum copacii transformaţi în linguri, blidare, medalioane, troiţe …

Avea doar câţiva ani când a mirosit, pentru prima dată, cu adevărat, lemnul…. nu semăna nici pe departe cu mirosul de cretă sau de radieră în care scrijelea figurine de tot felul. A fost dragoste la prima vedere.
,,Am furat această meserie de la un unchi de al meu. Era zgârcit când venea vorba să înveţe pe alţii meserie. De fapt, cam toţi bătrânii satului erau mai puţin darnici când venea vorba de un meşteşug învăţat cu greu şi în timp. De câte ori mergeam cu oile la păscut, treceam pe lângă casa unchiului şi el făcea ce nu făceau ceilalţi din sat. Eram foarte curios şi voiam să înţeleg cum face, aşa că m-am purtat frumos cu el. Degeaba. Până în clasa a şaptea nu m-a băgat în seamă. Se tot împiedica de mine prin atelier până într-o zi când mi-a pus dalta şi o şipcă în mână şi mi-a cerut să fac ceva, nişte rozete. Să îmi dea ocupaţie. Primele mi-au ieşit şi am prins curaj. Unchiul chiar mi-a dat o şipcă acasă şi mi-a dat de grijă să nu le stric. Dar, din păcate, am stricat dăltiţa şi s-a ţinut de promisiune: nu am mai văzut-o de atunci! Nu am rezistat, şi îmi găseam tot timpul ceva de făcut, chiar dacă nu aveam dalta aceea. Am crestat tot felul de figurine şi în cretă, şi în radieră, cu lama, cu ce puteam. În primul an de facultate, însă, mi-am confecţionat propria daltă dintr-o lamă de cuţit. Am tăiat-o în două şi am făcut un fel de daltă, pe care am perfecţionat-o mai târziu şi cu care am început să lucrez. Munca în agricultură m-a ţinut, însă, o perioadă, departe de această pasiune. Lucram mai puţin, desenam în zilele de sărbătoare şi sculptam noaptea.      Nu-mi amintesc exact prima lucrare, dar am sculptat de la rame, suporturi, draperii, linguri crestate, blidare, basoreliefuri cu Ştefan cel Mare, care pentru mine a fost un model aparte, şi până la troiţe în miniatură sau monumentale.”
Prima iubire nu se uită niciodată. Poate de aceea meşterul cu mâini de aur şi-a menţinut aprinsă flacăra pasiunii pentru sculptură chiar şi în împrejurări în care oamenii şi întâmplările aproape că îl înstrăinau de această trăire. În ciuda destinului care i-au purtat paşii prin zeci de locuri, în inima lui au rămas statornice familia şi … sculptura. Două motive pentru care meşterul trăieşte, munceşte, se sacrifică şi cărora se dăruieşte necondiţionat.
,,Am fost inginer şi m-au plimbat şefii mei prin toate locurile, prin mai multe comune, aşa încât eram, mai mult, un meşter ambulant. Lucram pe unde apucam. Din 1998 m-am lăsat de meserie şi am predat cam trei ani şi jumătate ca instructor de sculptură la Clubul copiilor din Dângeni. O perioadă în care am cunoscut alţi meşteri populari din alte zone ale ţării, care se prezentau la târgurile de artă populară. Am gândit că aceste târguri sunt oportune pentru a arăta lumii rodul muncii noastre, aşa că ne-am prezentat şi noi. Mai întâi cu copiii pe care îi îndrumăm, apoi noi – eu şi soţia – ca meşteri populari. Suntem intregaţi într-un sistem de târguri, organizate de Asociaţia Meşterilor Populari din Moldova, la care sunt membru fondator, şi de Asociaţia Creatorilor Populari din România la care sunt membru. Avem legături şi cu meşterii de peste Prut, din Republica Moldova, prin intermediul reţelei Art, prin care ne sprijinim reciproc în ceea ce priveşte arta populară.”
De ce lemnul şi nu piatra? Pentru că nu ar putea! Lemnul trăieşte. Lemnul respiră. Lemnul creşte lângă tine. Lemnul miroase. Lemnul are preţ.
,,Pădurile noastre încă mai au lemn pentru ceea ce facem noi, pentru că nu consumăm foarte mult. Dintr-un metru cub de lemn poţi lucra chiar şi un an, şi să îţi rămână şi pentru anul următor. Din păcate, în judeţ au fost decimate pădurile, au fost cărate în Franţa, în Italia şi în Elveţia, şi ăia ne trimit nouă mobilier la un preţ deosebit de mare. E umilitor să mergi în pădure şi să te rogi pentru un copac, pentru un singur trunchi, când alţii cară cu camioanele!”
Ca pe nişte talismane purtătoare de noroc, ocrotitoare, meşterul poartă mereu, în buzunar, dalta. Şi o bucată de şipcă. ,,Oricine vrea, poate să vadă cum se sculptează, pe stradă, în tramvai, oriunde. Arăt pe loc cum se face şi conving persoana aceea că poate şi ea să sculpteze măcar o petală. Satisfacţia este dublă: omul învaţă cum prinde lemnul viaţă şi vede că acest lucru se întâmplă în mâinile meşterului, şi nu sub greutatea apăsătoare a unei ştanţe.”
Meşterul cu mâini de aur lucrează sub zodia soarelui. Asemeni lui, cât e ziua de lungă, de la răsărit şi până la asfinţit, lucrează în lemn. Soarele este şi unul dintre principalele motive încrustate pe lemnul însufleţit de Marcel Apalaghiei.
,,Ceea ce facem noi este artă populară. Nu facem nimic din mintea noastră. Nu putem inventa noi arta populară cum nu putem inventa roata. Noi nu facem decât să îmbunătăţim, pe ici pe colo, de aceea suntem şi creatori de arta populară. Dar cele mai multe modele sunt vechi de mii de ani, păstrate din tată în fiu. Am mai văzut la unchiul meu, dar şi la alţi crestatori în lemn din Săveni, Ripiceni, pe unde mi-au umblat paşii… Pasiunea asta nu numai că îţi linişteste sufletul, dar aduce şi bani în casă. A devenit mica noastra afacere, care ne ajută să supravieţuim. Lucrez împreună cu soţia, ea este primul meu critic, dar şi cel mai mare ajutor. Şi ştim foarte bine ce avem de făcut. Ne facem planuri chiar şi pentru un an, dacă este cazul. Mai vindem pe la târguri, dar avem comenzi şi la domiciliu, prin internet. Să nu credeţi că ne îmbogăţim din asta, dar reuşim să ne întreţinem şi pe noi şi pe copii. Nu avem conturi în Elveţia, dar ne descurcăm. Pâinea de aici ne vine. Şi apoi, cred că s-ar aduna, aşa, o energie pe care nu o poţi elibera dacă nu lucrezi… Că trăim la ţară e cu atât mai benefic pentru noi. Eu am renăscut când am venit la ţară! Nici nu ştiţi cât de bine ne face aerul curat şi cântecul păsărilor!”
Secretul lemnului l-au învăţat şi cei doi copii ai meşterului. Vara, când vin acasă, lucrează cot la cot cu părinţii lor, transformând domeniul de la Hulub într-o adevărată tabără de creaţie.
,,La un moment dat, meşterul ajunge în faza în care este recunoscut prin creaţia sa. După motivele folosite, după modelele obiectelor… eu ştiu cine este autorul unor lucrări, la fel cum şi alţii îmi recunosc lucrările mele…”
Meşterul cu mâini de aur are şi sufletul de aur. Este unul dintre acei artişti care îşi împărtăşesc experienţa, furată sau dobândită cu greu, în anii copilăriei. ,,Îmi doream să fac ceva ca această îndeletnicire să pună stăpânire şi pe tinerii din sat. Şi cred că, până acum, am reuşit. În prezent am 16 elevi care frecventează cursurile Şcolii Populare de Artă. Ei vin săptămânal în atelierul meu şi învaţă sculptura. Ţi-e mai mare dragul să îi vezi cu câtă pioşenie intră în atelier, ca într-o biserică. Poate şi pentru faptul că am ştiut să mi-i apropii. Întotdeauna le dau acasă primele lucrări pe care le fac, obligatoriu icoane sau cruciuliţe. I-am învăţat să le sfinţească şi apoi să se închine la ele.”
Chiar şi meşterul se închină la propriile lucrări. Fie că sunt icoane sau troiţe la răscruci de drumuri.
,,Prima troiţă am făcut-o acum cinci ani. Se află şi acum la Podriga, lângă Săveni. De atunci, Dumnezeu mi-a ajutat şi am făcut mai multe. Cred că am şi noroc, pentru că… îmi şi ies ! Nu ştiu, poate că am şi eu talent. Nu are cum să nu iasă! Nu există nu se poate! Orice lucru a fost făcut de mâna omului, nu există să nu poată fi făcut şi de altul! În anul patru de facultate m-am înscris la Şcoala Populară de Artă de la Iaşi, dar am renunţat. Aşa că nu am diplomă. Dar tot ce îmi cerea profesoara să fac îmi reuşea atât de bine, încât întotdeauna îmi spunea că mi-a ieşit mai bine decât modelul!”
Între meşter şi lucrarea sa se infiripă, întotdeauna, o legătură pe care numai ei o pot îelege. Lemnul îl cunoaşte. Şi el cunoaşte lemnul.
,,Am crescut de mic copil lângă pădure. Nu se poate să nu cunoaştem lemnul, îl ştim şi din ce esenţă este. Atunci când îl despicăm, ştim dacă e ulm, cireş, tei sau brad. Îl simţi, nu se învaţă nicăieri lucrul ăsta. Trebuie să ştii să alegi lemnul bun, cu textura frumoasă, să fie plăcută ochiului. Atunci lucrarea va fi şi mai frumoasă. Nu există o reţetă a lucrului bine făcut. Totul este să lucrezi cu drag. Când îl lucrez pe Isus, eu deja văd în trunchiul copacului lucrarea finalizată. Lucrez o zi întreagă numai din bardă. Trebuie să ştii unde, în ce sens şi cât de adânc trebuie să loveşti. Apoi trec din urmă cu dălţile şi celelalte instrumente. Dacă nu ai în minte ceea ce faci, nu îţi iese!”
Timpul nu contează pentru meşterul popular. Fie că sculptează un medalion pentru un mărţişor în jumătate de oră, o lingură în două ore, sau o troiţă în două săptămâni, artistul este mândru de lucrarea sa.
,,Toate lucrările îmi sunt dragi, dar cel mai mult îmi plac troiţele. Întotdeauna ultima îmi place mai mult decât celelalte. Eu nu fac troiţele aşa cum le fac alţi meşteri. Eu îl lucrez pe Iisus Hristos separat, fac statueta dintr-un trunchi de copac, şi o aplic pe crucea care este sculptată în stil naţional. Sunt singurele lucrări pe care le lăcuim, celelalte sunt tratate cu ulei de măsline.”
Numai specialiştii pot aprecia adevărata valoare a obiectelor făurite de artiştii populari.
,,Raportul valoare-preţ nu este nici pe departe cel real. Trăim în vemuri tulburi, în care nu îţi permiţi să stai cu lucrările acasă. Aşa că preţul nu reprezintă extact valoarea lucrării. Valoarea unei sculpturi se măsoară în timp, calitate, material folosit, talent, artă… nu şi în bani!”
Semn că a trăit şi el pe acest pănt, va rămâne muzeul satului pe care Marcel Apalaghiei vrea să îl deschidă în curtea casei sale.
,,Am adunat mai multe obiecte de prin sat, mare   mi-a fost mirarea că am mai găsit încă lucruri vechi de sute de ani… acestea şi lucrările mele vor fi expuse în muzeul satului, pe care îl voi construi eu, din temelii. Vreau să fac aici, mai la vale, o casă cu două camere, tindă şi cerdac, acoperită cu stuf, aşa cum erau pe vremuri pe la noi. Aşa vom lăsa moştenire arta populară nepoţilor nepoţilor noştri. Nu aştept ajutor de la nimeni, nu îmi trebuie nimic altceva decât putere de muncă….”
…Şi are. Pentru că lemnul a fost şi rămâne marea lui iubire. Dacă ar fi să întoarcă timpul şi ar avea de ales, tot lemnul i-ar fi tovaraş de viaţă.
Aşa speră să trăiască şi de acum încolo.
,,Abia am ajuns în vârful pantei… nu am de gând să renuţ… îmi fac ordinea de bătaie pentru următorii 50 de ani.”
…Iar dacă ar fi să lase ceva, cu limba de moarte, urmaşilor săi… ,,Aş vrea ca acest meşteşug să nu moară niciodată!”

Gina Poenaru



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5