Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 12 (132), Decembrie 2019
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

MI-E DOR…

Primit pentru publicare: 15 Dec. 2019
Autor: Ciprian ANTOCHE, redactor șef  – Revista Luceafărul
Publicat: 15 Dec. 2019
© Ciprian Antoche, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

MI-E DOR… 

Mi-e dor de prispa casei mele
Scluptată-n lemn și învelită-n lut,
De gardul vechi, cu carii și zăbrele
Și curtea largă, cea cu mărul slut.
Fântâna-n umbra perjului de vară,
Scornea o apă rece și senină
Sub soarele ce apunea în sară,
Și cumpăna-nvelită cu șindrilă.

Mi-e dor de-a mea livadă mare
Cu rod mănos sub cușmă și în sân,
Ce nu-i lipsea un soi din fiecare
Nici flori, nici umbră și nici veșnic fân.
O seculară vie, cu butuci deadura
Stârnea un iz la margine de drum,
Un soare scopt cocea ciorchini ca mura
Plini de mireasmă în a lor parfum.

Mi-e dor de-al meu bordei, în modestie rară:
Cu-obloane mari în largile ferestre,
Odăi zidite-n galben lut de țară,
Icoane vechi și scoarțele de zestre,
De soba cea trecută peste vreme
Ce-și toarce fum în gerul strâns grămadă,
Cu-ncinsul jar ce trupul rolei geme
Stârnind mirosuri de plăcintă caldă.

Mi-e dor de-al meu bătrân cătun
Un sfânt lăcaș, tradiții pure
Ce-și plimbă colbul de pe drum
Sub vânt și foșnet de pădure,
De grai, de port și strachina de lut
De lingura de lemn stăpână,
Tânjesc la moștenirea ce-am avut
La coasa grea ce o țineam în mână.

Mă sting încet de dorul de ogradă…
Posacul scrânciob sub un măr domnesc,
Sub verdele de iarbă sau zăpadă
Își plânge lemnele ce-i putrezesc.
Mi-e dor de tihna ce-o purtam cu mine
Atunci când vântu-n frunze ascultam:
Gâlcevi de păsări slobode și-albine
Și ia înflorată ce-o purtam,

Miros de roade putrede sub rouă
Ce se isca pe ulițele strâmte,
Frumosul curcubeu atunci când plouă
Și nucile-atârnate-n ramuri frânte.
Mi-e dor de fânul cel cosit devreme
Sub soarele ce răsărea încă pe lună,
Căpițe strânse, odihnite-n vreme
Doreau povestea lor ca să ne-o spună.

Răzeșii mei, rămași în oful lor acasă
În satul cel uitat între coline
Privesc amar pe drumul colbăit de raza arsă
Cum nimenea în vatra lor, nicicând nu vine.
Plecat-am toți prin zări și mări departe
Sub izul de-a ajunge domni cu pălărie,
Orbiți de-a ști și a ceti din carte
Uitat-am timp trecut și dorul nost-de glie.

Anii s-au scurs, dar dorul greu m-apasă
Hrănindu-mi amintiri ce răscolesc,
Un dor flămând îmi cheamă trup acasă
Acel meleag, un colț de Rai lumesc:
Cu turme behăind pe creste nalte,
Cirezi întinse-n lung de văi cu ropot,
Clopotnița ce veșnic vrea să salte
Frumoase cânturi strânse-n vechiul clopot.

Mi-e dor de simplitatea mea bogată
Închisă în cătunul fără școală,
Iubirea de răzeșii mei mă poartă
Scornindu-mi amintiri ce mă răscoală.
Aud cum plânge satul după mine
Un bocet sfânt ce sufletul îmi frânge,
Prin sânge de răzeș ce-mi curge-n vine
Durerea și suspinul lui m-ajunge.

Tresar în somn, mă cheamă-acasă vântul
Și florile de câmp, toate mă vor
Străvechilor păduri le aud cântul
Chemându-mă să viu în sânul lor.
Născut, crescut, școlit amar prin lume
Cu satul meu purtat-am legământ,
Acum, când soarele la gene îmi apune
Hodina-mi o găsesc în vechiul meu pământ.