MI-E DOR DE PRAGUL CASEI

În poarta casei pe nimeni n-am găsit,
Am stat şi am privit şi cu nimeni n-am vorbit,
Vrejurile de lumină năvăleau,
Boabele de rouă peste tot străluceau.

Iarba furibundă şuiera,
Cumpăna fântânii scârţâia,
Vântul în curte se dezmierda,
Glas de cuc în depărtări se auzea.

Deodată am simţit o prezenţă vie
A micuţului cu blană cenuşie
Şi cu-o privire arzătoare
Aştepta o simplă îmbrăţişare.

Ţinea codiţa în sus şi se bucura,
Pe lângă mine mereu se gudura,
În acea clipă cu drag l-am îmbrăţişat
Simţind că viaţa mi s-a schimbat.

El mi-a fost singurul martor absolut,
După ce ai casei au dispărut,
Cu credinţă de urât mi-a ţinut
Când dorul de casă-n gând mi-a apărut.

Mi-e dor de pragul casei unde m-am născut,
De bătrânul salcâm care a înflorit,
Foamea de casă-n suflet mi s-a oprit,
Gura,ca o floare,mi s-a vestejit.