Microinterviu, între universitari, Ilie Rad întreabă, Teodor Vlad plecat şi stabilit de 40 de ani în străinătate răspunde, despre cărţi, cititori şi locul unde se simte acasă

         Citind discuţia dintre universitarii Ilie Rad şi Teodor Vlad cu titlul „A te muta într-o cultură simţitor diferită la 40 de ani nu este defel uşor”, interviu realizat de Ilie Rad, publicat în Saeculum 3-4, 2020, p.54, mă opresc asupra unor probleme care prea seamănă cu ce am scris şi noi în Istorii, comentarii, miscelanea, preocupându-ne deopotrivă   de cărţi, cititori şi dorul de casă, subliniindu-le, dar numindu-le   microinterviu, fără a le diminua importanţa, ci din contra.

          -Ce s-a  întâmplat cu scrisul literar din viaţa ta, este întrebat Teodor Vlad care după 1989 nu a mai prea făcut literatură.

          -…Din 1989 nu cred că am mai scris un rând de proză….a apărut şi un  sentiment care poate e fals, dar aveam sentimentul că scrisul, proza, nu mai are aceeaşi importanţă pe care o avea înainte de 1989 lectura era o formă de rezistenţă pasivă.  Dacă ne uităm la tirajele cărţilor la vremea respectivă şi le comparăm cu cele de acum nu vorbesc de bestselleurile străine, ci de proza autorilor români, prăbuşirea tirajelor este evidentă. Eu ţin minte că, în 1977, am debutat cu acel roman pe care tu l-ai menţionat, Al cinsprezecelea, iar Editura Dacia a tipărit 20.000 de exemplare care s-au vândut într-o săptămână sau două. Asta,  nu pentru că era cartea bună, ci  pentru că lumea era însetată de lectură. Cum bine îţi aminteşti, romanele  marilor scriitori din vremea respectivă, Preda, Barbu,D.R. Popescu,  erau publicate în 90.000 de exemplare şi se vindeau pe sub tejghea. 90.000 pentru că atâtea erau tirajele  operelor lui Ceauşescu şi nu era voie să fie  depăşit acest tiraj. Deci  aveai sentimentul că într-adevăr faci ceva important.

          Cum  am spus, după 1989, la început nu am avut timp să scriu, iar după aceea nu am mai găsit motivaţia de a scrie. Îi invidiez pe scriitorii care spun –  şi sper că şi cred – că pentru ei este vital să scrie, dar nu neapărat vital să publice. Eu de fiecare dată când am scris proză am avut în imagine  cititorul. Poate că am avut în imagine un cititor ideal, dar întotdeauna m-am gândit că scriu pentru cineva. Şi de pe la mijlocul anilor 90, am avut sentimentul că acel cineva nu mai există. Repet,  poate mă înşel. Îi  invidiez pe colegii care au continuat să scrie, dar în sfârşit: viaţa a mers pe un alt drum.

           La întrebarea, de ce articolele, fragmente de proză, chiar şi publicate, de ce nu le-a reunit într-un  volum, intervievatul a fost scurt şi explicit în răspuns: …”am scris, dar nu destul ca să le adun într-un volum; … nu am niciun fel de dorinţă să adun într-un volum acele texte, pentru că nu consider că reprezintă ceva dincolo de valoarea unei lecturi săptămânale, care apoi poate să se odihnească definiitiv la coşul de gunoi

          -Ne poţi spune care este preţul plătit de tine, în plan uman, literar, pentru opţiunea de a rămâne în America? Este o altă întrebare.

           Preţul rămânerii în Statele Unite, nu a fost în niciun caz mic.   Cine spune că se adaptează repede la trecerea într-o nouă cultură zic eu că minte. Am citit un studiu  care analiza generaţiile de emigranţi. Studiul respectiv sugera că prima generaţie de emigranţi este una de sacrificiu: chiar dacă profesional reuşeşti să-ţi construieşti o carieră, chiar dacă financiar o duci bine, nuvei fi niciodată complet integrat, asta  este părerea mea. Deja a doua generaţie începe să se simtă altfel;  iar a treia generaţie poate chiar să-şi uite rădăcinile. A te muta într-o cultură simţitor diferită la 40 de ani nu este defel uşor, mai ales a avea  şi o carieră care este legată de comunicare.

          Şi o ultimă şi prea intimă întrebare care ţine de dorul de-ai tăi – ai participat, în toamna anului trecut, la sărbătoririrea celor 90 de ani ai distinsului tău părinte, profesorul Ion Vlad, cunoscut critic  şi teoretician literar şi fost rector al Universităţii noastre, unde te simţi acasă, dragă Tudore? Şi răspunsul, bun de recepţionat de oricine care visează să se stabilească cu familia dincolo de hotare: „Ilie, mă simt oarecum acasă şi în Cluj, mă simt oarecum  acasă şi în Athens, Georgia. Partea interesantă şi uşor tristă este că, după prima perioadă în care mă simt foarte bine, să zicem la Cluj, încep să am nostalgia Georgiei, mai ales probabil pentru că soţia, copiii, nepoata sunt acolo. Pe  de altă parte, când sunt  în Athens, am adesa nostalgia Clujului. Am povestit acest sentiment, ţin minte,  la o masă cu câţiva prieteni de-ai mei. Unul dintre ei mi-a spus: „Bun venit în categoria ţiganilor internaţionali”. După aceea am aflat că prietenul respectiv de fapt era originar din Africa de Sud, nu era american cum credeam eu. Deci el se recunoştea în ceea ce îi spuneam eu.

          Până la urmă însă, cel mai adânc „acasă” e locul unde locuieşte cea care  mi-a  dat viaţă, m-a crescut, m-a ocrotit, m-a alinat, m-a învăţat ce e binele, m-a iertat pentru toate greşelile. Mama mea Carmen.

          Pentru conformitate, Ion N. Oprea, Iaşi, 6 iulie 2020.