Florin Piersic s-a născut la 27 ianuarie 1936, la Cluj. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București (1957). Este căsătorit și are doi copii. A jucat în zeci de piese de teatru, în 63 de filme artistice (1957-2011) și într-un serial de televiziune (2005), efectuând sute de turnee în țară și în străinătate. A editat albumul de autor „Hoinărind printre amintiri în lumea muzicii lui Dan Iagnov” (compact disc, 2009) și colecția de înregistrări „Omul cu 100 de chipuri” (digital video disc, 2006). A primit numeroase distincții, între care Ordinul „Meritul Cultural”, clasa a V-a (1967), Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2002), Premiul pentru întreaga carieră (2009), Medalia de Aur a Artelor Transilvane (2009), Premiul de Excelență (2014), titlul de Doctor Honoris Causa „ARTIS” al Universității de Vest din Timișoara (2014), Medalia „Mihai Eminescu” (Republica Moldova), titlul de Artist al Poporului (Republica Moldova, 2016), Ordinul Național „Steaua României” în grad de Ofițer (2016), Colanul Marii Uniri (2018), Ordinul eparhial „Mușatinii” (2021) și Diploma de Excelență (2021). Fostul cinematograf „Republica” din Cluj-Napoca a primit numele său (2011), este cetățean de onoare al mai multor orașe (Bacău, Baia Mare, București, Caracal, Cluj-Napoca, Galați, Iași, Oradea, Sighet, Suceava) și deține cetățenia Republicii Moldova (2012). A apărut în mai multe reclame comerciale (din 2013), iar Romfilatelia a emis un timbru cu chipul său (2014).

Cântăreț, actor de film, de teatru, de divertisment, de televiziune și de radio, Florin Piersic este un strălucit simbol național și un „monstru sacru” al artei dramatice și cinematografice românești. Cu stilul său simplu, direct și fermecător, el a cunoscut celebritatea printr-o carieră de excepție, dar, mai ales, dragostea necondiționată a românilor prin căldura umană a sufletului său. Interviul de mai jos a fost consemnat la 25 martie 2020.

– Bună ziua, Florin Piersic!
– Te îmbrățișez, cu toate că nu e bine, căci trebuie să stăm la doi metri și jumătate, dar noi suntem la sute de kilometri distanță, așa că pot s-o fac.

– Am citit un text foarte inspirat, care a plecat de la o întâmplare din viața ta; mottoul sună astfel: „Așa s-a făcut lumea de rea, că mă mir că se mai face ziuă.” Explică-ne legătura ta cu această întâmplare.
– Atunci când merg cu mașina și văd pe cineva mai ales în vârstă care face semn că ar dori să fie luat, mie mi-e drag să ajut oamenii, pentru că ăsta e felul meu de a fi; așa am fost întotdeauna și așa sper să rămân până în ultima zi a vieții mele. Odată, venind de la Cluj spre Oradea, am văzut o țărancă blândă, deșteaptă și cumsecade, după cum aveam să-mi dau seama după aceea, care făcea autostopul. Am oprit, am luat-o în mașină, iar ea s-a uitat lung la mine și mi-a spus: „Dumnevoastră sunteți Florin Persic?” „Da, eu sunt.” – zic eu. Și am început să vorbim de una, de alta, până am ajuns în fața casei ei, unde a coborât și nu știa cum să-mi mulțumească; când ne-am despărțit, am îmbrățișat-o, iar ea, uitându-se din nou lung la mine, zice: „Știți, domnu’ Florin, așe s-o făcut lumea de re, că mă mir că să mai face zâuă.” Vorbele excepționale ale acelei țărănci triste m-au impresionat atât de tare, că le-am povestit la toată lumea și ele au făcut apoi obiectul unui text despre cum suntem, unde am ajuns și de ce suntem așa și nu cum ar trebui să fim.

– Femeia avea mare dreptate; ne-am înrăit teribil. Oare pandemia prin care trecem e de natură să ne întoarcă cu fața spre oamenii de lângă noi?
– Foarte frumos… Mă, tu vorbești mai frumos ca mine!

– O, nu… Doar ceva mai puțin!
– Tu ai dreptate; oamenii au devenit foarte răi. Nici măcar acum, când trecem prin momente tragice, din cauza acestui virus care ne distruge, oamenii nu-și dau seama că nu există nimic în lume mai bun, mai frumos și mai plin de speranță decât viața pe care o ducem și de care ne bucurăm cât putem – unii mai mult, alții mai puțin. Niciodată în viața mea, n-am fost în stare să spun cuiva o vorbă rea sau să am o atitudine care să jignească pe cineva; întotdeauna, mi-am făcut timp să răspund la toată lumea, să-i ascult și să-i ajut pe toți, atât cât am putut. Iar tu, care mă știi bine, cred că ești de acord cu asta.

– Eu nu mai uit că, după ce abia ne cunoscusem, mi-ai trimis scrisori și telegrame; asta nu se uită vreodată.
– Așa mi-e de greu că nu pot răspunde la sutele de telefoane pe care le primesc și de la prieteni, și de la oameni pe care nu i-am întâlnit vreodată, ca să mă întrebe dacă sunt în regulă, dacă mă păzesc, dacă stau în izolare sau dacă nu risc, că nu vor să mă piardă. Pentru mine, vorba asta, „să nu vă pierdem”, e mai frumoasă decât orice replică dintr-o piesă de teatru.

– Iată de ce ești cel mai iubit actor român…
– Nu sunt… Mai sunt și alții și au fost mulți care ne-au părăsit și care acum ne zâmbesc, poate, din stele. Dar vreau să-ți mai spun ceva: am avut programate în toată țara foarte multe spectacole, care s-au amânat; pentru mine, marele compliment și cadou e faptul că mulți au refuzat să ceară înapoi banii de pe bilete, preferând să le păstreze cu speranța reprogramării spectacolelor. De aceea, vreau să închei cu două fraze: nu-mi vine să cred că, la vârsta mea, atâția oameni încă mai vor să mă întâlnească, să mă vadă și să-mi vorbească. Apoi, nici nu știi că astăzi e cea mai importantă zi din viața mea, pentru că e Buna Vestire, iar în această zi, acum 113 ani, deci în 1907, s-a născut mama mea, Vera Pașcanu, fiică de preot ortodox din Bucovina. Tu știi că eu îmi divinizez părinții, pe care îi pomenesc cu sfințenie de fiecare dată. Uite cum m-ai nimerit tu să mă cauți tocmai în ziua asta sfântă pentru mine…

– A fost o simplă întâmplare… La revedere, dragă Florin!
– Te îmbrățișez – și nu numai pe tine, ci pe toți românii din țara asta, cărora le dau din sufletul meu curaj pentru a trece și peste această încercare.

Florin Bălănescu