MIHAI EMINESCU – 163 DE ANI DE NEMURIRE

MIHAI EMINESCU ȘI SATIRA

Autor, Ionel BEJENARU

În 1929 vedea lumina tiparului, la Tipografia B. Saidan-Botoșani, cartea lui Constantin Ioan MIGHIU, în fond o culegere de eseuri ale autorului, ,,MIHAIL EMINESCU – Genialul botoșănean uitat de botoșăneni” (lucrare despre care am mai scris în paginele ,,Luceafărului”). Să precizăm că autorul, în perioada interbelică a fost decan al Baroului Botoșani.

Ultimul capitol al cărții are titlul -motto- ,,Difficille est satiram non scribere”. Și, cum să nu faci trimitere la cititorul Juvenal? – ,,La începutul erei creștine, a spus-o Juvenal vestejind torpitudinile Romei -,,E greu să nu scrii satire. Am atins culmea viciilor. Urmașii ne vor imita numai neavând ce s`adauge depravării noastre”. Și intră în plan Mihai Eminescu – ,,Unii se miră, sincer sau nu, de ce Mihai Eminescu – adorator al farmecului nemărginirii și arbitrul cizelator al gloriei străbune – e… decepționist în poeziile sociale; biciuind până la sângerare, nerușinat de`ndrăznețele năravuri triste ale măruntului prezent înăbușitor./,,Oamenii din ziua de stăzi?/ Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură, Laudele lor de sigur m`ar mâni peste măsură. – Satira II”./ Pacificatorii sentimentali ar prefera tăinși`n desăvârșit progres./ Dar unde s`o descopere?”

Satirele eminesciene au, fără îndoială, preliminarii, un suport real, un cadru de formare și afirmare. În acest sens, Ferdinand Lasalle, cunoscut agitator socialist german, publica, la 1857 (în preajma Unirii Principatelor Române – n.n.), după o trecere prin București, ,,Scrisori din Orient” – ,,Amestic de civilizație și sălbătăcie, plutind într-o plămadă haotică și primitivă. Râvna păturei conducătoare este să se bucure de cuceririle cele mai noue ale civilizației; dar ca să-și ridice propriul popor, nici nu-i trece prin minte. Nimic nu se face decât dacă e în strânsă legătură cu petrecerile și fastul”. Și exemplificarea continuă, cu notele diplomatului englez Hornby, după întoarecere de la Constantinopol și care, trecând prin București, ,,descrie lacomul desfrâu al clasei stăpânitoare și mizeria cumplită de iobăgie în care se zbat zdrențuroșii țărani, înzestrați, constată dânsul, cu însușiri și virtuți prețioase”.

Cum idealurile Revoluției Pașoptiste se lăsau cu greu împlinite, cum lupta cu feudalismul era temporizată, Caragiale a ras cu mult talent fardurile hidosului conflict. ,,Fie-care cetățean va lua câte o leafă bună, toți într-o egalitate. Eu parexamplu voi primi-o, pe lângă pensie, vezi bine. Pensia e bașca, o am după legea veche, e dreptul meu”, în timp ce, Grigore Alexandrescu consemna caustic – ,,Suntem sătui de îmbunătățiri rele”. Iar Eminescu, ca un corolar – ,,Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi/ Car`ncearcă prin poeme să devie cumularzi;/ Dedicând broșuri la dame, a căror barbați ei speră/ C`ajungând cânva miniștri, le-o deschide carieră”.

Militantismul lui Mihai Eminescu și al creației sale îl face pe Constantin Ioan Mighiu, autorul eseului la care ne referim, să invoce, ca o concluzie – ,,Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt,/ Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt”.