121 ani de la moartea lui Mihai Eminescu

Mihai Eminescu -,,Genialul botoşănean uitat de botoşăneni”
-O dezonorantă sintagmă-
Autor, Ionel BEJENARIU

În 1929, la 40 de ani de la moartea poetului, Constantin Ioan Mighiu, decan al Baroului Botoşani, publica la Tipografia B. Saidman – Botoşani o lucrare cu titlul de mai sus.
Eram, ca şi acum, în prag de 15 iunie. Departe de a-şi propune abordarea complexei problematici eminesciene – ,,pentru care tomuri n-ajung” – autorul scrie cartea amintită din acelaşi resort de simţire şi de datorie, rămas actual – ce fac botoşănenii pentru Eminescu?
De la constatarea – ,,Sfârşim al patrulea deceniu de la moartea glorioasei noastre naţionale şi, nimeni nu se mişcă, nimic nu se face. Nimic. Absolut nimic.” (s.a.) …la firescul semnal de trezire – ,,Botoşănenilor! a uita deapururea – şi din ce în ce mai viguros-pe genialul concetăţean Mihail Eminescu; care-n slava olimpului mondial, a ridicat numele de român. Ce sărăcie umilitoare suferim! …Intelectualitate botoşăneană, unde eşti?”
Indiferenţa vechilor oficialităţi locale, contemporane cu ultimii ani de viaţă ai poetului, afişată ,,din senina lor înălţime” n-avea cum să fie cum ar fi trebuit -, o lecţie – ,,Poetul e prea mare pentru judeţ, deci ar trebui să-l ajute ţara. Judeţul are nevoie de căzărmi şi prin urmare ar fi incorect să se ajute poetul. S-ar crea un precedent, deoarece acordându-i-se acest ajutor ar putea pretinde şi alte persoane” (Botoşani, 14 iunie, 1887).
Poetul însuşi, îngrozit de putregaiul social al vremii sale, devenit singur, tot mai singur, opina, poetic – ,,Ah! De câte ori voita-am/Ca să spânzur lira-n cui/Şi un capăt poeziei/Şi pustiului să pui” (Singurătate, 1877).
Că, o viaţă, a purtat o blestemată cunună de spini, că nimeni nu i-a smuls-o, este un fapt de netăgăduit. Mai grav este că o mai poartă, la atâta timp după moarte. Cum să nu exclami -,,Ce somn lung a cuprins toată România, pitită în subsolurile dezgustătorului materialism şi, cât de ruşinos doarme bogatul district local!”
Constantin Mighiu, cel care scria în 1929, în pragul celei de-a 40 a comemorări a morţii poetului, făcu şi un ,,inventar” al memoriei posterităţii – ,,Mausoleul? O-ngrăditură simplă de fier, un tei, o piatră ordinară, repede înăduşită cu buruieni. Atâta. Ce mai poftiţi? Şi de-atunci… uitarea. Bronzul este destinat puzderiei politicienilor nescriitori, nu scriitorilor nepoliticieni”.
Corect, Mighiu, merge şi la cauze. Care cauze se pierd în starea societăţii româneşti însăşi. Remediul? – Vorbele lui Caragiale – ,,Fiecare cetăţean va lua câte o leafă bună, toţi într-o egalitate. Eu pareexemplu voi primi-o, pe lângă pensie, vezi bine. Pensia e başoa, o am după legea a veche, e dreptul meu”.
,,Timpul şi-a urmat implacabila-i curgere. La ,,inventarul” făcut de C. Mighiu în 1929, s-ar mai putea adăuga unele, altele. Fi-vor oare în stare să dea măsura cuvenitei cinstiri a marelui poet al Neamului, datorate de generaţii de generaţii, de noi toţi?
Departe de a duce până în vremurile României şi Botoşanilor anului 2010 rădăcinile dezonorante ale unei vechi sintagme – ,,Genialul botoşănean, uitat de botoşăneni” –, i-am semnalat doar existenţa, nu fără dorinţa, mărturisită, de a activa conştiinţa şi fapta noastră, întru slujirea şi cinstirea Poetului. De ce nu, ca o iertare a păcatelor, ca deşteptare şi înălţare pe drumul dăinuirii.