Publicat de  Ion N. Oprea,2 aprilie 2014
Editor: Ion Istrate, 3 aprilie 2014

Mihai Eminescu: Legea în România şi vânzarea pământului ţării…

Cea mai veche lege a poporului român a fost legea pământului care stabilea: “să nu înstrăinăm nici un petic de pământ străinilor!”

Cât a lucrat la ziarul Timpul, Mihai Eminescu a scris adesea despre vânzarea pământurilor ţării şi îndatorarea României, militând pentru îmbogăţirea României: „…Matei Basarab răscumpăra cu bani din vistierie pământuri încăpute pe mâini străine, astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”, scria Mihai Eminescu evidenţiind sau criticând grija pentru pământul care însemna suveranitatea şi naţiunea, cu titlul „De îmbunătăţiri rele”, în Timpul, 3 decembrie 1882;  

Lupta lui Mihai Eminescu pentru apărarea României însă era începută de mai înainte, să-l urmărim: „…Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neaparat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”, scria în  „Echilibrul” şi  „Federaţiunea”, din 22 aprilie şi 4 mai 1870.

„… Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem,  negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini,  chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm în America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acum o bucată de pământ în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România. Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”, „Frază şi adevăr”, în Timpul din 23 decembrie 1877. 

„…Pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă,  care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor statului”, cu titlul „Mai toate ziarele oficioase…”, în Timpul din 16 noiembrie 1879.

„…O moşie străveche încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de  şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arenda altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii, lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinile ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizaţia s-a făcut în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma mai e a noastră.  Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Cu timpul vor deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui stat. Dar, că de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, că de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai, să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e naţională, egipteană”. „Economiştii observă…”,  în Timpul din 10 iulie 1881.

„…Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre”, „Răul de căpetenie…”, în Timpul din 22 august 1881.

 „… Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care, adesea, neştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţărea legilor şi obiceiurilor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de a guverna e ştiinţă de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se afla şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care-a apucat…”, „Ceea ce dă guvernului…”, în Timpul din 1 aprilie 1882.

„…Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc  întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe, aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”, „E greu a afla…”, în Timpul din 27 noiembrie 1882.

 Aşa scria despre lege şi proprietate acum circa 130 de ani Mihai Eminescu în gazetele timpului… Şi astăzi se risipesc proprietăţile ţării, dar despre fapte se scrie tot mai puţin, iar despre înstrăinarea pământului, mai de loc. Arătaţi-mi, vă rog, care mai este ziarul care vorbeşte astăzi despre industria şi agricultura ţării, câtă mai este, că nu o s-o  puteţi face…Despre agricultură, de exemplu, nu mai vorbesc, prin mass-media, nici ziariştii, nici inginerii agronomi, nici cadrele didactice care, totuşi, mai pregătesc specialişti în domeniu… Ba, nu, am găsit o însemnare, câtva timp în urmă, în Ziarul de Iaşi,  semnată  de ing. agronom Ştefan Petcovici, fost mulţi ani un promotor al culturii viţei de vie şi a roadelor plantei, astăzi pensionar, care documenta despre vânzarea pământului şi stăruia asupra preţului foarte diminuat faţă de valoarea pământului românesc…  

Cine oare, precum Eminescu, ne mai apără proprietatea, ca să rămână urmaşilor? Chestiune de mare discuţie!