Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MIHAI EMINESCU. O scrisoare controversată

IOSUB-NICOLAEPrimit pentru publicare: 02 oct.2015
Autor: Nicolae IOSUB, redactor la Rev. Luceafărul(Bt)
Publicat: 04 oct.2015

 

MIHAI EMINESCU

O scrisoare controversată

Moto:

  ,,Cel mai mare scriitor al românilor a fost sluga unei trude mărunte şi îndelungate. Nimeni, şi nici d(omnul) Maiorescu, n-a zărit în ochii lui Eminescu privirea lui însuşi Dumnezeu. Acest om, care a scris o satiră, cântece de iubire adânci ca nişte gemete de pasiune, trebuie să fi purtat în lumina ochilor lui miraţi un răsărit.” (Tudor Arghezi– Admiratorii– 16 iunie 1914).

    În anul 1887, Mihai Eminescu se afla la Botoşani, la sora lui Harieta, care-l îngrijea cu mult devotament, deşi, şi ea ducea lipsă de cele necesare unui trai normal. De aici, Eminescu trimite această scrisoare de ajutor, către deputatul V.G. Morţun:

,,Botoşani 10 Noemvrie 1887
Mult stimate amice,

    Boala îndelungată de care am suferit, m’a împiedicat de la ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum, fiind întru câtva mai restabilit, vin a Vă ruga să V’aduceţi aminte de mine, de lipsa aproape absolută de mijloace de subsistenţă, în care me aflu.
   Dacă Ve este cu putinţă de-a-mi veni în ajutor, Ve rog a o face cât de curând, căci cea mai neagră mizerie mă ameninţă.
    În aşteptarea unui respuns remân al DVoastre, devotat amic. M. Eminescu”

iosub,scrisoare   Această scrisoare în facsimil se află în fruntea volumului ,,M. Eminescu. Proză şi Versuri”, editată de V.G. Morţun, la Tipografia H. Goldner din Iaşi, 1890.

   Publicarea acestei scrisori a lui Eminescu, în volumul lui V. G. Morţun, a suscitat multe discuţii şi controverse, scrisoarea fiind criticată de o serie de eminescologi şi, mai ales, de prietenii poetului.

    Dacă Eminescu ar mai fi trăit în 1890, când a apărut acest volum, cu siguranţă că nu i-ar fi făcut plăcere, ca scrisoarea sa de ajutor să fie publicată în prefaţa cărţii şi ar fi intervenit pentru nepublicarea volumului.

    Cu toate că Mihai Eminescu, în perioada bolii sale 1883-1889, a dus de multe ori lipsă de mijloacele de trai, el era un om orgolios, nu admitea ,,întinderea talgerului” în public, fiind obişnuit, încă din copilărie, cu multe lipsuri.

    Totuşi, de ce a scris Mihai Eminescu această scrisoare de ajutor, pe un ton atât de deprimant?

     Răspunsul este lesne de dat, dacă cercetăm contextul în care scrisoarea a fost scrisă. În noiembrie 1887, Eminescu se afla la Botoşani şi locuia cu sora lui Harieta, fiind tratat de medicul Iszak. Pentru medicamente erau necesare sume importante de bani. Aceşti bani veneau de la Iaşi de la comitetul de studenţi ai şcolii de arte, care au lansat liste de subscripţii şi au adunat bani pentru ajutorarea poetului. Bani pentru întreţinerea poetului existau. Dar, Harieta economisea o parte din bani, având de gând să cumpere o casă, unde să locuiască cu fratele ei. Luase legătura şi dăduse chiar un avans unei călugăriţe de la Agafton. Şi comitetul din Iaşi se sesizase că Harieta nu face economie, atrăgându-i atenţia printr-o scrisoare, la care aceasta răspunde:,,În privinţa economiei ce mi-o recomandaţi, fiţi convinsă scumpă Doamnă, că numai pentru trebuinţe neapărate cheltuiesc, probă este puţinul cu care trăiesc, adică din venitul de la 5000 franci, pe când de la alte 3000  nu pot căpăta nici un ban de la moartea tatei încoace. mult devotată, Henriette Eminescu” (Scrisoare din 5 decembrie 1887 către Weitzsecker din Iaşi- preşedinta comitetului de subscripţie).

    Cu siguranţă, Harieta a fost aceea care l-a îndemnat pe Mihai să trimită această scrisoare de ajutor lui V. G. Morţun, care-l vizitase la Mănăstirea Neamţ, când acesta a fost internat acolo, şi care i-a promis sprijin material. Mai mult, Eminescu se înţelesese cu Morţun ca să-i scoată un volum de versuri şi proză şi din banii adunaţi, prin comercializarea volumului, să-i vină în ajutor. Eminescu, vrând să grăbească scoaterea volumului de versuri şi proză, şi ştiind că din vânzare se vor obţine venituri importante, vrea să-l determine pe Morţun să-i dea în avans o parte din bani, de care să se folosească atât timp cât locuia la Botoşani. Niciodată Eminescu nu s-a gândit că scrisoarea lui va fi publicată de Morţun, şi-l va pune într-o situaţie atât de penibilă.

   Eminescu revine cu o altă scrisoare în 22 noiembrie 1887, în care reînnoieşte sprijinul material din partea lui Morţun spunând:,,Deşi s-au făcut pentru mine oarecari colecte, rezultatul lor s-a încredinţat altor mâni, încât eu direct pot zice că n-am avut nici un folos din ele…Părăsit de toţi ca o corabie care se îneacă, iată că cutez încă o dată a mă adresa la d-ta care ai avut atâta bunăvoinţă pentru mine şi a te ruga să-mi vii în ajutor sau să-mi răspunzi măcar, sfătuindu-mă ce-ar fi de făcut în contra acelei extreme mizerii”. Şi în această scrisoare Eminescu exagerează pentru a-l îndupleca pe Morţun să-i trimită bani, cu toate că el primea anumite sume de bani, trimise de comitetul din Iaşi.

   Eminescu, în perioada cât a fost bolnav, a refuzat categoric orice fel de cerşetorie în public, care să-l umilească. În iarna anului 1887, când Eminescu era internat la Mănăstirea Neamţ, Vlahuţă i-a propus să lanseze liste de subscripţie, la care poetul refuză categoric:,, Dragă Vlahuţă, Nu te pot încredinţa îndestul cât de odioasă e pentru mine această specie de cerşetorie, deghizată sub titlul de subscripţie publică, recompensă naţională etc. E drept n-am bani, dar aceasta e departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Te rog dar să desistezi cu desăvârşire de la planul tău, oricât de bine intenţionat ar fi, de-a face pentru mine apel la public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus de voi e desigur cel din urmă la care aş avea vreodată recurs” (Scrisoare din 26 ianuarie 1887, către A. Vlahuţă).

    Eminescu voia să fie ajutat prin mijloace onorabile şi nu prin listele de subscripţie, prin ,,a întinde talgerul în public”. Cei ce trebuiau să-l ajute, junimiştii şi organele statului, îl uitaseră. Titu Maiorescu nu i-a trimis nici un ban, cât a fost internat la Neamţ şi cât a locuit la Botoşani, din editarea poeziilor poetului, cu toate că poetul îi trimite o scrisoare pe 14 martie 1888, în care spune:,,Cauza întârzierii (răspunsului) este că singur nu ştiam ce să răspund cu siguranţă, căci o veste ce-mi sosise din Iaşi (de la Morţun) mă puse în îndoială de mai pot scoate o a treia ediţie sau nu. Încă pe când eram la Iaşi, d-l V.G. Morţun, actual deputat în Adunare, îmi făcuse propunerea de-a scoate la lumină a treia ediţie, şi-ntr-o scrisoare ce mi-a adresat-o în urmă îmi anunţă chiar:,,pe săptămâna viitoare scot în vânzare volumul ce-am editat”. Nici până acum nu ştiu pozitiv dacă această ediţie s-a făcut în adevăr sau nu. Multe îndatoriri ce mi le-a făcut d-l Morţun în timpul boalei mele m-au îndemnat să ezitez a da un răspuns afirmativ.

    Dacă însă d-l Morţun ar fi renunţat la ideea de a scoate ediţiunea treia, atunci vă rog a da urmare binevoitoarelor  d-voastre intenţiuni şi a încheia cu d-l Socec, iar prisosul eventual de la ediţia a doua sau un acont asupra ediţiei a treia, vă rog să binevoiţi a le trimite sub adresa mea prin mandat poştal (M. Eminescu, Botoşani)”. Întârzierea cu care a apărut ediţia lui Morţun (1890) şi întârzierea ediţiei a treia a lui Maiorescu, a făcut ca timp de doi ani (1886- 1888), Eminescu să nu primească nici un ban de pe urma poeziilor sale, pentru a se putea întreţine.

    Subvenţia aprobată de consilierii judeţeni era amânată şi ea pentru anul 1888, aşa că, singura sursă de ajutor era de la comitetul din Iaşi şi de la alte persoane particulare (actorul Ionescu, A.C. Cuza, actriţa Maria Harnas, trupa Fany Tardini, etc).

    Din scrisorile Harietei către Cornelia Emilian din Iaşi, nu se poate observa o lipsă acută de bani, care să-l determine pe Eminescu să scrie lui Morţun  o scrisoare, care, în nici un caz, nu i-ar fi plăcut să fie cunoscută de public.

    Este lipsa de tact şi de bun simţ a lui V. G. Morţun, care, în scopul de a se lăuda că l-a ajutat pe Eminescu, a pus această scrisoare în fruntea volumului său de versuri şi proză, volum ce apare târziu, în 1890, când nu i-a mai fost de nici un ajutor poetului.

Bibliografie:

  1. M. Eminescu. Proză şi Versuri– Editor V.G. Morţun, Iaşi, 1890, Tipografia H. Goldner

2.Eminescu în corespondenţă– Editura ,,Muzeului Literaturii Române,,- Editura Semne, Bucureşti, 1997

 

   

   Volumul ,,M. Eminescu. Proză şi Versuri” şi scrisoarea lui Eminescu către V.G. Morţun



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5