Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Mihai Eminescu – surse folclorice ale poeziei ,,Sara pe deal”

     Mihai Eminescu – surse folclorice ale poeziei ,,Sara pe deal”
     
    Consideraţiile noastre preliminare privind raporturile Poetului cu folclorul şi creaţia populară pornesc în primul rînd dintr-un sentiment de nemulţumire privind felul, de cele mai multe ori didactic, în care a fost privit acest raport – caracterizat prin aprecieri generale de felul următor: „Legăturile lui Eminescu cu folclorul sînt pe cît de numeroase, pe atît de diverse – şi ele pot fi urmărite de-a lungul întregii sale vieţi, din copilărie pînă la maturitate. Ele sînt prezente, fie, în etapele aşa-zicînd biografice ale formaţiunii lui intelectuale, fie, şi desigur aceasta interesează mai presus de toate, în structura atîtor pagini memorabile ale ficţiunilor sale” (Perpessicius – „Eminesciana”, 1971, pag. 244). Aprecieri pertinente, desigur, dar valabile pentru foarte mulţi din poeţii limbii române.
    A mai fost, apoi, tot ca un sentiment de nemulţumire, acela al felului cum au fost comentate anumite creaţii ale poetului, ca şi dorinţa de a circumscrie cît mai exact observaţiile noastre, pentru a avea posibilitatea să concretizăm într-un domeniu în care generalizările abundă. Iată de ce ne-am oprit asupra unei poezii care este mai puţin citată în contextul legăturilor lui Eminescu cu folclorul – „Sara pe deal”, poezie în care Şerban Cioculescu găsea „notaţii realiste, ca acelea care subliniază asprimea muncii cîmpului, în orînduirea feudală întîrziată” („Feericul nocturn eminescian” în „Varietăţi critice”, 1966, pag. 204 – 205), poezie care îi servea lui Vladimir Streinu dovada că Eminescu este un „poet dificil”, versuri precum „Stele nasc umezi pe bolta senină” „ca să pară limpezi dintr-o dată, cîteva presupun din partea cititorului o experienţă lirică proprie sau o experimentare îndelungată a poeţilor, cele mai multe însă trebuind a fi corelate cu alte versuri eminesciene din restul operei”.
    Mărturisim că nu vom urma acest îndemn ci vom încheia preambulul cu o altă nemulţumire exprimată chiar de Eminescu: „E păcat că românii au apucat de-a vedea în basm numai basmul, în obicei numai obiceiul, în formă numai forma, în formulă numai formula”. Şi întregim cu o altă mărturisire a poetului: „Nu pierd niciodată ocazia de a lua parte la petrecerile populare. Ca un prieten pasionat al oamenilor (mai ales al poporului) cînd aceştia se-adună în mase, simt că sînt o parte a totalităţii. E ceva dumnezeiesc în acest sentiment aşa că orice serbare a poporului mi se pare o sărbătoare a sufletului, o rugăciune cucernică (…); nimeni nu va putea înţelege vreodată pe cei renumiţi, fără a fi simţit vreodată pe cei necunoscuţi” („Mihai Eminescu despre cultură şi artă”, Junimea, 1970).
    Revenim deci la „Sara pe deal”, încercînd să descifrăm cum ne-ar putea ajuta cei „necunoscuţi” să înţelegem această poezie (menţionăm că exemplificările vor fi făcute cu texte din literatura populară culeasă de Eminescu cît şi din alte culegeri de folclor de pe întinsul întregii ţări).
    Mai întîi titlul! Ce înseamnă sara pe deal în mentalitatea mediului folcloric? Nici mai mult, nici mai puţin decît timpul şi locul dragostei. Primăvara fiind perioada iniţierii erotice, vara va fi anotimpul adevăratei împliniri – împlinire la care participă confidenţii şi martorii dragostei: luna şi stelele. „Luna pe cer trece-aşa sfîntă şi clară”, iar „Stelele nasc umezi pe bolta senină” – spune poetul. „Frunză verde şi-o alună,/ Drag mi-a fost sara pe lună/ Cu săbioara în mînă/ Şi cu puica prin grădină” sau „Vai de mine, iară-i sară/ Mă bate mămuţa iară,/ Că şi-asară m-o bătut/ C-am şăzut cu puiul mult”… „Răsai lună de cu sară/ Să-mi văd puicuţa afară” – spune creatorul popular.
    În lirica populară, scenariul dragostei presupune ideea înălţării spirituale şi existenţiale, preferinţa îndrăgostiţilor fiind de a-şi fixa întîlnirile pe locurile mai ridicate: „Frunză verde leoştean/ Bate vîntul de pe deal/ Şi-mi aduce dor şi-alean// Drăguleanu de ovăz,/ Cînd s-o face dealu şes/ Şi valea bună de mers,/ Cu puica să mă-ntîlnesc,/ Două vorbe să-i vorbesc…”.
    Să urmărim acum care sînt caracteristicile stărilor sufleteşti ale eroului liric în această poezie: incandescenţa sentimentelor („Sufletul meu arde-n iubire ca para”), nerăbdarea („Ah! În curînd satu-n vale-amuţeşte/ Ah! În curînd pasu-mi spre tine grăbeşte”), trăirea cu anticipaţie a bucuriilor dragostei („Ne-om răzima capetele unul de altul…/ Apă-am să beau din a ta gură…/ Îmbrăţişaţi noi vom şedea la tulpină”).
    Şi în poezia populară, nu de puţine ori discursul liric se transformă într-o adevărată „jalbă”, care urmăreşte înduplecarea iubitei: „Vino, scumpă, de priveşte/ Dorul tău cum mă munceşte,/ Nici de fel cum nu mă lasă/ Nici să stau sara în casă/ Ci din aşternut mă scoală/ Ca pe un pătimaş de boală…// Vină, dragă, într-amurg,/ Vezi cum lacrimile-mi curg// Frunzuliţă merişor/ Am să-ţi mor, puică, de dor”.
    Să ne oprim acum asupra portretului iubitei: ochii mari, pieptul plin de dor, părul aurit, sîni dulci şi rotunzi (menţionăm că am avut în vedere toate cele 8 strofe ale poeziei şi nu numai cele 6 apărute în 1885).
    Ca şi în folclor se insistă asupra acelor podoabe ale corporalităţii feminine care prezintă cea mai mare putere de seducţie asupra bărbatului: „Cînd o văd cu sînul plin,/ M-ajunge dor şi suspin,/ Şi cu părul de mătasă/ Dorul ei că mă apasă// Dă-mi şi apă din guriţă/ Ca să-ţi pun mîna la ţîţă// Leliţă cu ochii verzi,/ Vino, dragă, de mă vezi/ Cît o fi grînele verzi”. Şi în poezia lui Eminescu, ochii sînt emiţători ai fiorului iubirii şi principalii vinovaţi ai nenorocirilor dragostei, sînul – metonimie a feminităţii – este obiect al fixaţiei erotice, iar părul – de preferinţă cel blond – o armă redutabilă a seducţiei.
    Deşi prin comparaţii şi alăturări de acest fel am putea găsi explicaţii şi pentru alte elemente ale poeziei „Sara pe deal”, ne oprim aici, punîndu-ne totuşi întrebarea: nu cumva aceste apropieri sînt întîmplătoare şi reprezintă pur şi simplu un statut al normalităţii? Înclinăm să răspundem că totul are o determinare; oare nu spunea chiar Eminescu că „Tropii unei naţiuni agricole diferă de tropii, de imaginile unei naţiuni de vînători ori de păstori”? Aşadar, imaginea artistică, simbolul sau motivul literar au în spatele lor o îndelungată tradiţie, singura capabilă să explice preferinţele artistice într-un anumit sistem cultural – în cazul nostru sistem reprezentat de mentalitatea populară, atît de organic însuşită de cel pe care dumnezeul geniului îl sorbise din popor. Ca şi poetul popular, Eminescu cîntă dragostea nu ca un simplu act natural, ci văzînd în ea semnificaţii profunde. O astfel de semnificaţie ni se pare a avea şi poezia „Sara pe deal” în care sîntem înclinaţi să vedem o împlinire în plan poetic pentru iubita ipoteşteană dispărută în plină tinereţe. Anul scrierii acestei poezii (1872) este anul în care poetul o cunoaşte pe Veronica, anul în care revine la Botoşani unde, desigur, amintirile îl vor marca profund. Înainte de a se arunca într-o nouă dragoste, Eminescu linişteşte sufletul celei prematur dispărute nu printr-un bocet („Vai, săraca guriţa/ De-amu nu-i mai vorbi cu ea/ Vai, săracii obrăjori/ De-amu n-or mai face bujori/ Vai, săracii ochişori/ Cum or creşte pe ei pomişori”), ci prin cosmicizarea unui sentiment proiectat „sub aurite zodii”.
    Refăcută pe altă spirală a cunoaşterii, dragostea urmează să-i guverneze viaţa în continuare: mîine să iubească cel care n-a iubit niciodată şi cel care a iubit să iubească mîine.
     
    Dumitru Lavric 



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5