Publicat de Georgică  MANOLE,6 ian.2014

MIHAI  MATEI  ŞI  JURNALUL  SĂU  CA  O  ENCICLOPEDIE

             Peste o carte precum „Jurnal de călătorie” ( autor Mihai Matei, Editura „Quadrat”, Botoşani, 2013) nu se poate trece uşor. Având un mare grad de interdisciplinaritate ca tematică abordată şi fiind o carte care reprezintă integral personalitatea autorului, într-un fel o vede un istoric, altfel un geograf, un îndrăgostit de natură în alt mod, ca să nu mai vorbim de un poet, un colecţionar sau un enciclopedist…

Eu, şi sper să nu greşesc, văd din toate câte  o  picătură, fiindcă autorul, abandonând nimicurile ce ar umple un jurnal, se opreşte la esenţe.

Întâmplarea a făcut ca anul 2013 să aducă în peisajul literar românesc două cărţi care să aibă acelaşi titlu: „Jurnal de călătorie”. E vorba de cartea lui Mihai Matei, autor local, cunoscut în  zona Moldovei, şi  alta, a lui Nikos Kazantzakis (Editura „Humanitas”, Bucureşti, 2013), autor de renume mondial, fie şi  dacă ar fi scris numai „Zorba Grecul”. Dacă  „Jurnalul..” lui  Kazantzakis  se mulează pe cele trei niveluri specifice jurnalului – nivelul po(i)etic, nivelul poetic şi nivelul estezic -, excelând în al doilea nivel şi ducându-l spre literatură adevărată, Mihai Matei excelează în cel de-al treilea, cel estezic, ducând textul spre cititor  printr-o modalitate personală a expunerii, ajutându-l în actul de percepere şi receptare să-şi exerseze imaginaţia pe  bază de simţuri.

În adevăr, Ion Diaconescu, traducătorul jurnalului lui Kazantzakis, sesizează bine: „ Kazantzakis nu e un călător de rând. El este călătorul filozof căruia locurile văzute, oamenii, creaţiile lor şi obiceiurile lor îi trezesc reflecţii adânci asupra existenţei şi destinului omenesc, reflecţii care prin frumuseţea exprimării aprind sufletul cititorului, iar prin îndrăzneala lor îi stârnesc mintea către meditaţii rodnice – spirituale, morale şi estetice”. Într-un cuvânt, este un jurnal din care cititorul trebuie să rămână cu reflecţiile  şi atitudinile autorului.

La Mihai Matei situaţia este inversă.  Observaţia directă, textul simplu bazat pe descriere, îl fac pe cititor să aibă propriile reflecţii. Mihai Matei nu impune nimic, el te face să-ţi autoaprinzi sufletul, să gândeşti singur, să-ţi faci propriile comparaţii şi, aspect important, propriile dorinţe de a merge acolo, fie locuri, fie manifestări culturale, fie instituţii specifice.

Dar, ce l-ar determina pe Mihai Matei să scrie astfel de cărţi?  Textul „Jurnalului…”,  alcătuit pe baza unor călătorii sau a unor participări efective la evenimente şi întâmplări, minuţioasa cercetare a unor surse documentare  bine evidenţiate la subsolul paginilor, calitatea efortului de interpretare a materialului vizual cât şi preocuparea permanentă de a fi onest  în interpretări, mă duc spre următoarele  răspunsuri: 1. pentru a furniza date din viaţa trăită, având ca aliat timpul; 2. pentru a împărtăşi şi altora din bucuriile trăite; 3. pentru a putea face comparaţii; 4. pentru a expune o metodă de petrecere a timpului liber; 5. pentru a-şi exterioriza sentimentele rezultate din actul de introspecţie; 6. pentru a pune în valoare locuri şi persoane; 7. pentru a deschide şi altora calea spre observaţia personală; 8. pentru a veni în ajutorul  spiritelor enciclopediste etc.

Locurile pe unde  a trecut Mihai Matei, devin în carte  armonioase îmbinări dintre foarte vechi, vechi şi nou, între clasic, modern şi postmodern.  Este impresionat de mândria occidentalilor de a trăi în prezent, dar de a se raporta mereu şi la trecut. Spre exemplu, „oraşul Basel ne apare parcă nou, clădirile, străzile, bulevardele sunt curate, cu o semnalizare pe orizontală şi pe verticală, mereu proaspătă. Arhitectura prezintă o ingenioasă varietate de forme, evitând monotonia, totul fiind funcţional şi totodată interesant. Oraşul, văzut de pe o stradă ce urcă pe un deal, are 4-5 clădiri înalte, cu 15-20 de etaje, celelalte sunt de mărime medie. Toate blocurile sunt viu colorate, au pe balcoane numai flori, iar arhitectura este o fericită îmbinare de stiluri, ce dau o notă de originalitate. Multe edificii vechi sunt de patrimoniu, bine conservate şi puse inteligent în valoare.” Şi aprecierile  curg pentru majoritatea oraşelor şi satelor occidentale.

Mihai Matei face mereu o comparaţie între un occidental şi un român, între toposurile occidentale şi cele româneşti: „Bună şoferiţă, Elena Bucur a ştiut să meargă cu prudenţă pe un drum cu asfaltul spart, între Prislop şi Borşa, cu gropi şi cu denivelări     ( copiii s-au bucurat de salturile pe care le făcea maşina, ei neînţelegând efectele negative pe care le înregistra aceasta)(p. 99); „Ne-am deplasat pe „şoseaua morţii”, cum i se spune de câţiva ani şi legislaturi acestui tronson de şosea naţională, cu prudenţa necesară, spre a nu avea probleme. Şi noi am comentat mereu lipsa totală de înţelegere a autorităţilor, centrale şi locale, faţă de valoarea istorică a acestui drum, pe care şi Ştefan cel Mare mergea către Vaslui, dar şi faptul că el făcea legătura cu Basarabia. Dacă adăugăm şi morţii care au căzut victime pe acest drum neîngrijit, ne dăm seama de urgenţa investiţiilor ce trebuie făcute cât mai repede”(p. 107); „De aici şi până pe Rarău s-a realizat, nu demult, un frumos şi ingenios traseu, asfaltat, cu multe serpentine, cu locuri de popas, din păcate, prost întreţinute, neigienizate, cu resturi menajere şi hârtii”(p.150) etc.

            Dacă  stilul abordat de Mihai Matei este opus celui  preferat de Nikos Kazantzakis,  el se aseamănă perfect  unui alt jurnal apărut prin 2007,  aparţine scriitorilor  Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu  şi se  intitulează „Literatur express. Europa de la fereastra vagonului” ( Editura „Cartea Românească).  Cei doi contrafortişti îşi scriu  jurnalul din goana şi ambientul vagonului, pe când Mihai Matei îl concepe,  fie din goana maşinii, fie  pe jos.  Mariana Codruţ, într-o teorie despre acest gen literar, spune despre   jurnalul Gârneţ / Ciobanu: „Sunt apoi, povestite cu umor hâtru, ironie tăioasă ori benignă sau simpatie întâmplări, gesturi, aventuri din acest voiaj, savuroase şi haioase unele, groteşti altele. Multe dintre ele le provoacă autorilor tot felul de reflecţii; că bat spre psihologic, sociologic sau politic, acestea te acaparează  prin acuitatea şi subtilitatea cu care surprind culoarea unor vremuri atât de amestecate – postmoderne, cum le-ar numi Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu -, ca acelea pe care le trăim acum”. Ceea ce, constat eu, se potriveşte perfect şi pentru jurnalul lui Mihai Matei, semn că  autorul botoşănean  a abordat  o modalitate agreată în  scrierea  acestui gen literar, stilul enciclopedist.